ARTA CONVERSAȚÍEI XXI: O zi imperială

ARTA CONVERSAȚÍEI XXI: O zi imperială: M-a învățat adevăratul sens al vieții. Adevăratul sens al cuvântului „ artă “. Al cuvântului adevăr. M-a învățat să nu fac parte din tur...

Pentru o cutie cu vise

 Poetica celor cinci discursuri lirice probează Marea Poezie.

Fiecare idee transcende în sublim, gândurile pure strălucesc și le simți vibrația autentică, remarcabilă. Vocea lirică te urmărește după lectură, în emoția sensurilor ritmate interior, la modul impecabil. 

Nu mi-am imaginat că stările de infra-conștiință pot fi exprimate atât de fluent, într-un miraj liric genuin în care memoria poetică configurează simplitatea, farmecul vieții-paradis, venind dinspre cea mai dragă ființă care a existat vreodată pe pământ. 

Refigurând prin evocare, Gia Ramona Ionascu este o poetă talentată pe fiecare întindere lirică, în hermeneutica unei unice iubiri ce crește simbolic și după disparație.

Ești un miracol artistic, de care vom auzi multă vreme, Gia!

Sunt fericita ca te-am citit.

Stella Anghel

fluturii care mor

ploaia mi-a ucis fluturii
pe care-i desenasem pe geam
în așteptarea unui basm
prea strâmt
pentru o cutie cu vise.

bulinele lor
își mușcau ritmic buza de sus
înecându-se
în cercuri prea goale.

azi culorile plâng înfundat pe pervaz
un octombrie inutil
strivit de fereastra închisă.

când toamna plouă,
fluturii mei mor
în scrisori fără destinatar.

Gia Ramona Ionașu

acute

trec
lumini şi umbre
prin sita bătăilor de inimi.

mă înfioară
câte un zâmbet cald
ce mă ajunge din urmă
cu gheare de uliu.

duminica asta
sună a clopot spart
şi a rugăciuni arse
în vârf de munte.

caut cu ochii închiși
depărtarea
în care mirosul tău
s-a îngropat
pentru totdeauna.

m-ai învăţat
să iau zilele pe umeri
şi să nu le las jos
neînflorite.

şi azi fac la fel mamă,
chiar dacă e una
pe care aş face-o
una cu pământul.

Gia Ramona Ionașu

Ileana Vulpescu și Infinitul iubirii

Acum șapte ani. Dimineața. În așteptare...

Gustul infinitului

Carmen Huzum simte chemarea de a afla ce înseamnă gustul infinitului, în căutarea căruia pornește imperativ, având grijă să ceară cititorului să o urmeze, prin implicarea în drumul inițierii. În acest sens, în poemul „Doar astăzi“ își asumă dramatismul cunoașterii (prima strofă), căruia îi opune în strofa imediat următoare, zborul contemplativ înfășurat „în jurul frunții“ și asociat cu simbolul aspirației universale (imaginea morilor de vânt). Soluția profană este evitată în această inițiere (strofa a treia). Gustul infinitului, atins și temporar, aduce satisfacția unui catharsis premeditat, în finalul poemului. Frumos poem!

În „Eu-ceasornic“aflăm în forma poetica ce știm teoretic; ludicul are o existență permanentă în literatura lumii, diacronic și sincronic.

Carmen Huzum îl realizează grațios și adaugă o componentă proprie în imaginea copacului devenit adăpost spiritual. Și atunci, observăm cum poemul are și valorile unei arte poetice. 

Celelalte poeme atrag prin imagini reușite, dar fragmentarismul dislocă unitatea textelor.

Succes Carmen, ai de spus ceva lumii!

Stella Anghel

Difuz

Carmen Ștefania Matei aduce câteva noutăți în lirismul formelor pe care le ia ideea poetică. Ne propune două dimensiuni lirice; Timpul și Culoarea, acordându-le în câteva clipe de grație, semnificații de ordin reflexiv. Parfumul timpului ia forma rememorării fericirii (Sub umbra trecutelor fericiri). Timpul trăirii clipei are puterea de a modifica structural esența iubirii ce trece într-o existența vegetală („flori“) Toamna („Printre frunze“) este concepută ca un răsfăț sensibil în registrul stilistic al senzațiilor (culoare) și al spiritualizării („gând“„cioburi de secunde“). Este delicatețe în versuri și uneori aceasta este și estetica atunci când observi că se strecoara fragil gustul transcendenței ce ia forma opoziției cer-pământ.

Poemul „Anotimpuri“ este un carnaval spiritual al anotimpurilor, cu farmec simplu, dar cuceritor prin sinceritate și limbaj intuitiv.

Poemul „(De)colorat“ este mai puțin reușit, iar „Difuz“ este o încercare pe tema cunoașterii ce vine din lumină. E grea tema pentru că lirica are modele majore și atunci pare epigonic.

Succes Carmen, cred în talentul tău.

Stella Anghel

Fericită... cu motiv

Stella Anghel:

Poemele „Vis pierdut“ și „Ploile“ au tensiunea lirică și forma expresie ce le asigură un loc meritat în antologie.

Revin. Am omis poemul „Lumini și Umbre“.

I am sorry! O stampă perfectă, excelentă!

Felicitări, Ioana!

Daniel Vorona:

Ioana Voicilă eşti cam fericită pentru situaţia în care te afli! 

Publicabil poemul „ploile“ şi poemul „azi sunt fericită fără motiv“! Eşti bibliotecar, nu vânător de fluturi!

Recomandare: învaţă să „trăieşti“printre cărţi, nu doar să locuieşti printre ele!

Infinitul iubirii

Versuri pline de noblețe autentică (Tinerii) în care emoția discursului amintește de invocațiile lui Alberto Segismundo. Asocierile lingvistice definesc originalitatea expresiei. Structura de adâncime dezvăluie aptitudinea de a utiliza limbajul într-o lege a scrisului viabilă, cu tendințe de orgoliu-manifest al unei generații (Nu scriu poezii).

Din ce am citit astă seară, aș putea să-l fericesc pe Ion Simuț (care se temea în România literară, că bate vânt de poezie minoră în literatura română), spunându-i că tinerii din această seară sunt creatori care se feresc de poezia „la modă“, gen XGeneration, Soft Generation, Punk&Hackers.

Pentru Streche Nicolae Florentin motivul este simplu; neomodernismul lui Nichita. Aș pleda și pentru selectarea textului „Lui Nichita“, deoarece este reușit, iar influența marelui poet este de acceptat, atâta vreme cât ține de tehnica palimpsestului.

Felicitări, Florentin! Ești poet, ai misiunea să scrii la nesfârșit și, poate accepți ca, în calitate de mentor spiritual, ELI să propună un pseudonim deosebit. 

Pe când un astfel de botez onomastic la Arta Conversației?!

Stella Anghel

https://regal-literar.ro/2022/02/01/lansare-anonimul-florentin-dosar-de-receptare/

Virtuți stilistice

De la Melania Grozavu aș reține pentru antologie poezia „Am dispărut dintre rânduri“. Aici, fuga de confesiune înseamnă eludarea fiorului ce vibrează și aprobarea surâsului. Cu alte cuvinte, poezia ține de universul căruia îi dăm ființă.

Originală idee. Suspendarea comunicării are ca urmare întoarcerea în sine, îmbogățirea acestei lumi, nu sărăcirea de sensuri. Sentința gravă din ultima strofă, este o solemnă și dramatică resemnare, exprimată prin virtuți stilistice.

Textele 2 și 5 ar fi foarte reușite, dacă ar suporta o revenire pe text. Ultimul dintre acestea este chiar interesant prin ludicul grav al iubirii pierdute și prin spațiul inedit.

Scuze pentru fragmentarea interventiei mele, dar internetul îmi joacă feste la ora aceasta.

Stella Anghel

Ritualul vântului

Poeziile au vibrație hieratică, un farmec elegiac, limbajul spiritualizat. 

Mihaela Maria propune metamorfoze pe care le efectuează prin ritualuri serafice. 

Este interesant ritualul vântului, dar aș pleda pentru cel din poezia „Ecoul Iubirii“, unde semnele mitologice cresc în atelierele îngerilor capabili să desăvârșească lucrarea sacrului.

În poeziile 3 și 4 simbolurile se înmulțesc în imagini sensibile.

Și-ar găsi loc în antologie și aceste texte.

Stella Anghel

Vibrații autentice

Ecaterina Șerban ne oferă cinci construcții lirice cu vibrații autentice. 

Sensibiltatea poetei este rodul unde predispoziții afective în care poezia înseamnă salvarea Omului, a condiției și a conștiinței sale. 

Impresionează poeziile „Sunt Om“, „Tu ești“ și „Stelele curg“ în care eul se purifică până și în inima detaliilor. 

În „Stelele curg“, spațiul imaginar și metafizica sunt reușite sigure. 

Am exclus „Te aștept“, pentru că este prea aproape de poezia cu același titlu, scrisă de Geo Dumitrescu. Poate că Ecaterina nici nu a citit aceasta poezie, dar uneori se întâmplă... 

Felicitări, din inima-mi obiectivă.

Stella Anghel

Viziuni

Când vii din patria spirituală a lui Mallarme sau a lui Rimbaud, este necesar să știi să te delimitezi de spațiul acestora, ca să descoperi cu adevărat viziunea lui George Safir. 

George Safir este valoros prin codul prozodic complex. Cunoaște reguli metrice, sintaxa ritmică, funcțiile fonice, mărci specifice pe care mizează spre a obține sursa plăcerii estetice. Nu sunt sigură dacă ar fi bine să i se recomande spiritualizarea sensurilor și a limbajului, în locul politeții mătăsoase, discrete, cavalerești.

În literatura actuală, George Safir ar avea una din două șanse; pe

de-o parte, să unească lirismul formal cu dimensiunea spiritual-metafizică, pe de altă parte, să rămână cantonierul modern, „cantiga de amigo“, cântând o vârstă lacomă de poveri, statornică până și în fragilitatea ei, greșelilor inerente iubirii grațioase. 

Poeziile „Și toamna printesa...“ și „Pe trupul tău ....“ sunt reușite reale. 

Felicitări!

Stella Anghel

Girul consacrării

Gina Zaharia mă impresionează prin totala evidentă poetică a textelor prezentate. 

E greu să găsești câteva versuri non-poetice. Lectura ne avertizează spontan că ne aflăm în fața unei creații izbitor de frumoase și originale, că se merită să citești munți de volume comune, fiindcă, într-o zi vei descoperi un miracol, un fenomen literar. 

Gina Zaharia scrie o poezie mistuitoare, pe care o citești pe nerăsuflate; nu trebuie să scormonești cuvintele, când ele își relevă naturalețea, gândul pur, mireasma inspirației, distilată în rafinamentul limbajului. 

La citirea versurilor, am retrăit senzația pe care am avut-o când am participat la cenaclurile literare în care citea Îngerul blond, Nichita. 

Respirația lirismului din cele cinci poeme este de o incontestabilă valoare. 

Voi avea insomnii în această noapte, fiindcă aș dori să scriu o cronică literară despre această revelație, dar unitatea structurilor lirice este atât de profundă și mi-e teamă să nu destram farmecul lor. 

Gina Zaharia amintește poetic, ceea ce alții refuză să cunoască în instanțele lirice; poetul nu are biografie, propria lui operă este biografie. Și biografia poetică a Ginei Zaharia poartă girul consacrării. Totul depinde de ea. 

Felicitări, Gina Zaharia!

Stella Anghel

Ritualul iubirii

Poemul „Visul unei nopți de iarnă“ merită să aibă cititorii cunoscuți pentru

goana lor după autenticitatea fenomenului liric. Poți să citești scormonitor fiecare vers în care „preparativele“ scenariului erotic vor izbucni în clamări patetice, sublime. Citești poezia și poemul devine o muzică rătăcită în carne, de parcă statuile din muzeele lumii ar imagina o paradă a frumuseții sânilor. Dincolo de tema iubirii, putem identifica poezia ca artă poetică, amanta ideală care își etalează adorațiile în ritualul iubirii. Sânul-receptacul, Sânul-efigie – unitatea dintre intuiție și expresie, țâșnire totală a vieții ce nu-și dorește mântuirea.

Poemul „E prea târziu“ rezistă oricărei analize pe tema eșecului iubirii. Nu mai vorbesc de valoroasa transfigurare poetică.

Ești Poetă în Adevărutul Sens al Cuvântului. Nu știu de unde vii, nu știu cine ești, dar am aflat atât de multe despre tine citindu-te, încât te rog să nu te oprești din scris. Poezia feminină are puține nume consacrate. La masa naturii locurile sunt numărate  – se știe sentința – dar tu, Diana Vinturici, poți ocupa unul din ele. Felicitări! 

Stella Anghel

Simfonia neterminată a unei iubiri

Dacă Jeffery Deaver dă un sens nou termenului „colecționar“ (Colecționarul de oase), Ioana Burghel vine cu o altă noutate provocatoare („Colectionar de orice“). Dezamăgirile „îndosariate“ liric în „anticariatul de noapte“, se multiplică în detrimentul „tristeților mincinoase“ și al „iubirilor“. Autoarea își asumă răspunderea directă a unui mesaj patetic, în care ingenuul, nonșalanța se constiuie într-o idealitate morală. („Sunt un om bun“). Limbajul apelează la simplitate din dorința de a reflecta supremația existențial-etică. Altfel, nu văd de ce s-ar reveni cu versul amintit mai devreme...

„Agonie“este un discurs poetic original. Atmosfera lirica, disoluția lumii interioare (de regulă, universul exterior stă sub semnul descompunerii) se cantonează frumos în solitudine temporară, în secundele de „însingurare“. Limbajul rafinat mărește valoarea poemului. 

„Umbra“ este o reușită în idee și expresie... Am admirat simfonia neterminată a unei iubiri. Poți descoperi complexitatea temei, imagini poetice unduitoare, ascunzând clocotul complex al iubirii. Este aici ceva din liricul efect de „Loreley“, un timbru personal în filtrarea estetică a emoției. Titlurile amintite își găsesc locul meritat în antologie și Ioana Burghel trebuie să scrie și să ne invite să ne scriem și noi nume pe aripile anticariatului de noapte. Felicitări!

Stella Anghel

O Voce Lirică Unică

Mihaela Aionesei ne propune un univers poetic aparent volubil, pentru lectorul inocent și plin de semnificații subtile, pentru lectorul inițiat. Cred ca autoarea versurilor deține harul imaginarului delicat, autentic, a cărui funcționalitate finală este un spectacol spiritualizat. Fragmentarismul este deliberat, menit să reprezinte „dansul“ sincopat al stărilor de suflet. Primul poem („intrusul“) amintește de tema universală a umbrei locuite, dragă atât poeților, cât și romancierilor. Numai că, finalitatea propusă nu este o imitație gen bric-a-brac, ci un produs poetic original, marcat de polisemantism și de ineditul expesiei („sămânța luminii“). Ce profund sună ideea că umbra locuită se transfigurează în sămânța luminii!!!... 

Poemul „cu tine sunt anotimp“ (2) completează seria transfigurărilor lirice originale, prin metafore-simbol (mucegaiul, praful din oase, sânge nou, soare de muguri...), hărăzite să marcheze dualitatea temei; arta poetică și iubire. Finalitatea artei/a iubirii este avântatul orfism („cânt ca o ciocârlie“), la care se ajunge pe căi inedite. În „dialogul iubirii“, Mihaela Aionesei transformă spațiul, temele, motivele, evenimentele comune într-un imaginar poetic valoros. Aceste trei poeme ar delecta pe oricine le-ar descoperi în antologia ce se pregătește, pentru că Mihaela Aionesei are O Voce Lirică Unică. Felicitări!

Stella Anghel

Din politețea poeților

Draga mea Stella,

Ai reușit să mă întorci puțin înapoi. Între timp, câțiva prieteni s-au stins încet-încet, fără să fi băgat de seamă secunda împinsă de pandemia care bântuie de câteva luni peste tot. Nu credeam să mă bucure și în același timp să mă întristeze o amintire.

Mai ții minte? Așteptându-te seară de seară. Mă minunam cât de discret pătrundeai la rădăcina fiecărui vers. Niciodată rece, distantă, superficială. Mereu cu admirație și generoasă cu poeții. Despre toate, într-un alt episod.

Până atunci, ceva din politețea poeților: 

„Iată una din năzuințe, că măcar „...un lector, în orice ipostază, se va pricepe să regăsească printre autori, un idol care să-i ofere bucuria energiilor căutate.“
Mulțumim pentru răbdare, pentru blândețea și îngăduința cu care ați căutat și găsit, frumosul fiecărui aspirant! (Gia Ramona I.)

Eu, unul, o să rescriu notița cu critica d-nei Stella pe un tablou și o să-l pun pe un perete; să mă alint, din când în când, că uite, dacă aș fi avut un profesor ca domnia sa, când ar fi trebuit, cine știe dacă azi nu mă fuduleam cu un Nobel, măcar imaginar!  (George S.)

De puține ori mi-a fost dat să întâlnesc un juriu „nucleu“, slujind o cauză comună, poezia. Ruperea de automatisme, dinamica, originalitatea vor fi marcate de consumatorul de arts și tot el consumatorul de artă va descoperi idoli. Cu reverență, doamna Stella! (Gheorghe Ș.)

Apoi întâlnirea noastră de la Biblioteca Națională a venit să transforme prietenia virtuală în una reală. Ne-am îmbrățișat și ne-am bucurat împreună pentru că am reușit s-o surprindem pe scriitoarea Ileana Vulpescu într-un moment aniversar rar. Totul era atât de simplu și de solemn, așa cum trebuia să fie.

Cum a mărturisit: „Am optzeci și unu de ani. Atîția împlinesc în curînd. Niciodată n-am visat să fiu astfel aniversată. Mă simt onorată că după douăzeci și trei de ani, un grup de poeți și-a ales ca emblemă numele unei cărți de-ale mele.

Am citit antologia pe care ați făcut-o și trebuie să vă spun că am găsit acolo o adevărată poezie – poezie care are sens, are idei, are sentimente, adică ceea ce cer eu de la o poezie.

Mi se pare semnificativ că această seară se petrece la Biblioteca Națională, ceea ce putem să considerăm că este o reușită a vieții intelectuale; avem în sfîrșit o Bibliotecă Națională.

În încheiere, nu pot să vă spun decît:

Doamne, ocrotește-i pe români!“ (17 mai 2013)

Ne-am regăsit la Călărași, ascultând mesajul adresat de scriitoarea Ileana Vulpescu elevilor tăi, cadrelor didactice, întrunite într-un moment festiv în care ai strălucit. Din nou, la București, la Târgul de carte, alături de scriitoarea Ileana Vulpescu, susținându-l pe Ovidiu Vasile într-o lansare de carte. Dar și la Boema 33.

Voi mai scrie despre noi. Mai ales despre arta ingenioasă de a ne reaminti această lună bogată de minune. Un neînsemnat dar pentru prietenia noastră. Sau o celebrare a poeziei, atât de importantă pentru dăinuirea ei.

Mulțumesc, Stella!

Eli Gîlcescu, 13 mai 2020

Jocul imaginilor

Stella ANGHEL despre poezia Mihaelei ALDEA:

Citind textele postate, ai impresia că te afli în Alcatrazul conceput, în mod programat, ca o grădină a lui Epicur, acolo unde poeții se comportă ca și copiii; se consolează cu imagini din care înalță jocul lor plin de extaz, dar când un adult îi întreabă pe ce idee se bazează jocul, nu pot oferi un singur răspuns. Dar cine ar avea nevoie de un răspuns în toiul jocului? Așa se face că și cei care citesc poemul „temnița“, descoperă jocul imaginilor, dar rămân inconsecvenți în privința ideilor. Cu toate acestea, poemul are un final reușit, pentru care ar merita să fie încredințat tiparului. Abia acum înțelegi că, pornind de la titlul simbolic, autoarea versurilor exprimă derutanta iluzie a atingerii unui ideal, din postura de poet-peregrin. Poemul „paradox“ conține o arhictectură postmodernistă interesantă. Paradoxul este cristalizarea unui cod ce estompeaza mesajul printr-un amestec de imagini reunite în paradigma revenirii la realitate sau a „beției“ paradoxale. Tehnica este în ton cu cerințele curentului postmodernist și ne obligă la o lectură în cheie ontologică. Textul este populat cu detalii și ambiguități,  în mod voit expuse „pe tarabă“. Cred că perspectiva postmodernismului despre tema soliciată de către antologie, este asigurată aici. Cu poemul „când mă săruți“ autoarea ne convinge că are talent. Arhicunoscuta temă ia forme diferite, toate sugestive, pline de prospețime. Mihaela ALDEA are intiativa limbajului și a freneziei feminine. Textul mai are și poetica impresiei directe, a spontaneității, încât sărutul este etern ca în legendele Franței; „Ca n'est jamais  fini“. Frumos!Felicitări, Mihaela!!!

Ziua inefabilului absolut

Casa Universitarilor București

21 Mai 2014

Sens, idei, sentimente

„Am optzeci și unu de ani. Atîția împlinesc în curînd. Niciodată n-am visat să fiu astfel aniversată. Mă simt onorată că după douăzeci și trei de ani, un grup de poeți și-a ales ca emblemă numele unei cărți de-ale mele.

Am citit antologia pe care ați făcut-o și trebuie să vă spun că am găsit acolo o adevărată poezie – poezie care are sens, are idei, are sentimente, adică ceea ce cer eu de la o poezie.

Mi se pare semnificativ că această seară se petrece la Biblioteca Națională, ceea ce putem să considerăm că este o reușită a vieții intelectuale; avem în sfîrșit o Bibliotecă Națională.

În încheiere, nu pot să vă spun decît:

Doamne, ocrotește-i pe români!“

Ileana Vulpescu – 17 mai 2013

POEZIA IUBIRII: Confesiuni

POEZIA IUBIRII: Confesiuni: Bucurie! Bucurie mare în această dimineaţă, chiar o minune, să fim atât de aproape de cetitoriul și privitoriul artei conversației, p...

POEZIA IUBIRII: Un testament de suflet sau Jurnalul unei metafore

POEZIA IUBIRII: Un testament de suflet sau Jurnalul unei metafore: Fiecare om are câte o comoară ascunsă pe undeva, prin cămările sufletului. Dar, când e vorba de un părinte sau bunic, comoara preţuieşt...

Infinitul iubirii

Nu ştiu de ce aţi ales acest titlu, că sunt doi infiniţi, cel mare şi cel mic. Dilema cititorului: 

„Că-i iubire, bine, fie,
Infinitul? Şmecherie!
Poate fi un şiretlic!
E cel mare sau cel mic?“

     Cu acest infinit, este inevitabilă o întrebare. De ce „dacă iubirea e infinită“, plăcerea din dragoste ţine doar un moment, iar durerea din dragoste ţine o veşnicie?
     Există şi o explicaţie pentru „infinit“ Autorii poemelor aparţin în majoritate sexului frumos, adică tare de fapt, să nu ne amăgim, şi acum reţineţi: «Bărbaţii vor să fie prima dragoste pentru femei, în timp ce femeile vor să fie ultima dragoste pentru bărbaţi». (Oscar Wilde).
     Dar s-o luăm metodic cu analiza, după o parcurgere fugară a celor scrise cerebral, din inimă, ziua şi noaptea, la birou sau acasă.
     Măria sa Ani Bradea s-a metamorfozat într-o salcie ce se visa plop. Noroc că a venit cel care i-a împletit din trup tulpină şi iat-o brusc... cascadă! 
     Debusolaţi, ne revenim citind-o pe Carmen Huzum (criticul poet ar fi zis „sexul frumos, pe care-l urci de sus în jos, când faci pe alpinistul caraghios“. Noi, cititorii, ne abţinem. Domnia sa e darnică („dau mersul tău picioarelor mele“; dar el i-o fi dat permisiunea?) Vrea „rostul său şi al lumii în altoi de pelin“, inventează psiho- electronooptica (cu „gândurile roșii, galbene, albastre, sferice sau diforme“). 
     Şi vine o altă Carmen, Ştefania Luca,  care rămâne tot la optică şi energie calorică, studiind flacăra, nu orice flacără, ci doar pe cea a zilei, faultată de „norii rostogoliți“, dar care în final „împrumută culorile apusului tomnatic”. Poeta e activă, „inspir(ă) lumina soarelui obosit” şi „expir(ă) întunericul“. Stau şi meditez: pentru domnia sa există doar ani-lumină sau şi ani-întuneric, cum scria Muşatescu? Trebuie revăzută teoria relativităţii! Cine să o facă? 
     Poate Diana Lola, cea care visează mai ales într-o noapte lungă de iarnă, când  „a nins cu friguri peste sânii săi“, dar „cu iubire“. 
Şi ajungem uşor la Gheorghe Şerbănescu, cel ce se află „dincolo de departe“, căruia pe 23 aprilie i-am adresat cu toţii urările cuvenite! Şi domnia sa are ce are cu a patra dimensiune, timpul şi găzduieşte durerea în altar.
     George Safir (tot „la mulţi ani!“), „actor“ ce joacă rolul de arcuş, îşi mângâie iubita cu trup de vioară. Oare împlineşte armonia? O fi ajuns la coarda sensibilă? Ştie că arcuşului îi dă, totuşi, mişcarea un virtuos, nu lucrează de unul singur? Şi nu ar accepta în niciun caz nici măcar vreun Herbert von Karajan prin preajmă! Eu nu mă bag. Am fost doar solist vocal, nu solist instrumentist! Să-l lăsăm cu solfegiile şi arpegiile sale în trei pătrimi. 
     Din visare ne scoate Gina Zaharia (tot „la mulţi ani!“), care se reîntoarce la descântecul luminii, închiriind un naufragiu, dar nu ne spune preţul, neterminând niciodată prefaţa iubirii, pe când alţii au trecut demult de epilog. Aşadar, începe intuirea infinitului. Celui mare, un opt culcat! Să o lăsăm aşa cum e, poate o răscumpără cineva, dar nu ne spune cine.
     Ioana Voicilă Dobre e neatentă,  pierde vise, preferă dansul de nori, de fum şi cenuşă, se întoarce la lampă într-o seară a greierilor trubaduri, doar două umbre, ea şi el…
     La Mihaela Maria Franc nu se cântă direct, adică franc, ci prin metafore, doar ecoul iubirii, reflectat prin „mersul îngenuncheat al păsărilor lovite de alicele timpului“. 
     Melania Grozavu se plânge că e sferă şi nu îşi găseşte doimea. Contrazice pictorii medievali şi pe unii dintre noi, cititorii, care vedem femeia formată din segmente de sferă. Insistă să îşi găsească sfera pereche, încălcând  principiile lui ying şi yang. Va reuşi? 
     Ioana Burghel, gorjeancă hoaţă de maci şi iubitoare de muşcate muşatiste, colectează orice: dezamăgiri, fragmente de viață și șoapte, başca iubiri printre umbre. 
     Miha Aoinesei, iubitoare de roşu, în cale spre dialogul iubirii, vrea să fie cu el un anotimp, ţinând secret modul de partajare a zilelor senine şi a celor mohorâte. Amintind de verde şi de muguri, cu „braţe pline de păsări”, precis e primăvara, până la atingere. 
     Mihaela Aldea, cea care „gândeşte când nu gândeşte
că poate gândi“, ne ţine în paradoxuri, dând sufletului concediu şi nu prea, etalându-l pe tarabă, iubind efectul de turmă şi transhumanţa. Şi totuşi, amintirea primului sărut o aduce la realitate şi nu prea, sfârşind în temniţa din şotronul vieţii zidit vertical.
     În fine, Mihaela Meravei e prima care ajunge la infinit, clarificând noţiunea, fiind precis vorba de infinitul mic, deoarece trece la biologie, analizând celula. 
     Raluca Nicoleta Bocu trece la dendrologie, cântând copacul, cel care leagă pîmântul de cer, ocroteşte păsările, se roagă şi face dragoste cu adierea de vânt. 
     I-am mai remarcat şi pe ceilalţi: Gia Ramona Ionaşu (care-şi donează bătăile inimii şi căreia ploaia i-a ucis fluturii în mod acut);  Romiţa Mălina Constantin (inventată dintr-o pereche de cărări împletite sau născută din neputințele tăcerii, avidă de spaţii fără sfârşit); Florentin Streche (care observă că tinerii ăştia se iubesc ca frunzele şi spune adio iluziilor feminine); Elena Buzatu (se frige cu cafeaua gândindu-se la el şi la simfonia iubirii pe ţărmul lui); Ionel Creţu (o caută veşnic, nespunându-ne rezultatul căutării, oprindu-se gânditor chiar şi la fântâna cu irizări stacojii sau la banca din parc cu rădăcini în iubire); maratonistul printre cuvinte Marius Iulian Zinca (contemplator al naturii, cu inima invadată de dureri şi spaimă, cu ochii încreţiţi la colţuri, o adevărată nălucire mistică, dar cu umbre şi penumbre); Elisabeta Gîlcescu (colecţionară de rouă pentru eternitate, efigie înaripată spre infinitul unei șoapte, lăstar îngreuiat de timp); Radu Popa (călător prin alte spații, desigur neeuclidiene, cu sufletul în cutii de carton, dar boem în criză noptambulică de libelulă care e sub pătură şi îmbrăcată într-un tricou spălăcit, poet ce mai trebuie descifrat); zbuciumata Adelina Gabriela Clondir (relativistă ce disecă timpul, posesoare încă de fluturi, dar renegându-şi coasta, cu un cârcel sub inimă în formă de ceas, reflectat, poate, de oglinzile subţiri, cântând repetabila despărţire); Raluca Neagu (cântătoare de nopţi la capătul răbdării, cu inima aranjată într-o cutie, pe când cel insensibil doarme liniştit, cei doi fiind legaţi prin lucruri mici aparent inutile); 
     Constanţa Badea (cu ladă de zestre, căutătoare în zadar de mituri şi vise şi de nirvana); iar în final, maestrul hermeneut al iubirii, ŞTEFAN DUMITRU AFRIMESCU (are Iubita fără nici un viciu, ca un spectacol în mov sau roşu, ca o Cartagină de rouă, pădure nebună, populată de scufiţe roşii, chiulind hoţul de lup, plecată apoi să adape zorii unei alte zile, dar rămânând o bună păstrătoare de inocenţă).
 Aşadar, unitate în diversitate, geometrii neeuclidiene, logică, astronomie, optoelectronică, biologie, dendrologie, sociologie, psihologie, dar tratate somatic şi cu figuri de stil. Noi cititorii ne descurcăm, dar ce vor zice criticii?

Constantin Niţu, cititor
Aprilie 2013

 Ileana Vulpescu și Infinitul iubirii

Biblioteca Națională a României

Mai 2013