ianuarie 27, 2013

S-au turburat apele

Ecoul...


întinde palma să-ţi revăd

linia vieţii
trecând cu roţi de moarte
peste dragostea mea

apropie-te...,
nu-ţi fie teamă de vei găsi
în locul meu
ecoul...

S-au turburat apele...

... înaintez ferindu-mă
să-l trezesc pe
Morfeu

un timp urc
sub lumina clepsidrei

se aud
zgomote vâslite din părţi
totuşi înot
către mâine

s-au turburat 
apele...
limpede rămâne
doar amintirea ...

Ar fi banal...

... să cad
în genunchi, urmele paşilor
să le ţintuiesc

lumina nu curge decât
reflectată
ca o zbatere a peştilor
într-un lac secat


lampadarele copacilor se vor aprinde-n
fiecare seară
de-atâtea-mbrăţişări

şi-atunci...
de ce
să te grăbeşti când şi speranţa
se plăteşte? ...

M-am născut într-o casă...

... în care
durerile săreau din
fiecare colţ şi fiece palmă
de pământ 
era prea rece
pentru-a o învia

dimineaţa
clădeam speranţe
ca într-un joc de cuburi
ce nu l-am avutseara
prăbuşindu-se când tata venea
cu veninul
strâns în suflet 

m-am născut într-o casă
sub acoperişul căreia desenam
o pâine
pe pământul lustruit de mâna mamei

m-am născut
într-o casă
unde
doar muşcatele
din ghivece ne mai alungau
negurile din ferestre...

GEORGE TEI – Ne-am întâlnit






GEORGE TEI – Ne-am întâlnit

... când merii fluturau
steaguri albe 
prin aer

fiecare
în câte-un cerc
ca două mulţimi diferite
priveam fluturii şerpuind
în jurul nostru
înroşindu-ne obrajii

ca un pirat
aruncând o săgeată - inimă
ţi-am intersectat cercul obţinând 
o mulţime mixtă ...

GEORGE TEI – Operație pe cord deschis

alergăm
unul
spre celălalt

paşii înghit
distanţele dintre noi

ne atragem ca doi
magneţi cu poli diferiţi

ne privim ...
pe cerul ochilor tăi
nici un fulger

trupul tău respinge
transplantul de iubire ...

GEORGE TEI – Lasă-mi dragostea!

Dă-mi, Doamne
cuvântul
să-l lovesc de stânci ...

... văzul şi auzul să trimit
cercetaşi printre prieteni

dar, mai bine
lasă-mi Dragostea!

fără ea
nu voi putea urca
treptele ce mă vor duce
în adâncul sufletelor ...

GEORGE TEI – Pastel

Soarele şi-a tuns
pletele ...

negurile iau locul
luminii
iar gheţurile, 
gheţurile au legat bărcile
de maluri

dar, iată!
soarele aruncă-n noi
săgeţi
şi copacilor
dinţi verzi le-au crescut!

ah!,
dacă iubirea mea ar fi iernat
la tine-n suflet ...

GEORGE TEI – Numai pentru dragoste

Noapte fulgerată de
privirile tale sub care
ia foc o inimă

... şi colţul acesta e
prea proape de lume
dar
ziua îngenunchează
numai pentru dragoste! ...

GEORGE TEI – Niciodată, cuvintele 

Ne căutăm ca
izvorul marea şi cum
noaptea visul,
ca privirea zarea şi omătul
iarna ...

niciodată cuvintele
n-au fost 
atât de firave
dar
cameleonul ştie 
să-şi ascundă prezenţa
în faţa primejdiei

... ca o viaţă anii
şi cum paşii drumul,
ca un mal pe altul sub
un pod de gânduri ...

totdeauna
primele lovituri fi-vor
mai puternice
totuşi
rana de pe urmă ucide

... cum o stea
pe alta
într-o lume oarbă...


ianuarie 26, 2013

CRISTIAN GEORGE BREBENEL - Exersând starea de nefericire






Exersând starea de nefericire 
e ca şi când aş aluneca din turnul unei catedrale
spre smârcul placid al oraşului
peste care s-au aşezat norii,
e ca şi când aş străpunge cu sensibila mea epidermă
magnetismul ipocrit al rugilor
ce se silesc să urce spre cer,
gustul indiferent al celor adunaţi spre rugăciune,
mincinoasa messă a celor dispuşi să-şi trăiască clipele 
înmuiate în durerea altora. 

e ca şi când nasc în fiecare zi un hoit mort,
un obiect tăios ce mă sfârtecă pe dinlăuntru,
trăind un chin insuportabil, 
iar durerea se tencuieşte în toate celulele mele
urmată de igrasia nefastă a lipsei de speranţă,
e ca şi când ceas de ceas sunt cuprins de o duhoare
greu de suportat venind dintr-un spaţiu
ce mă presează şi la care nu am acces,

e ca şi când ai inţelege ura unei femei, 
sentimentul distructiv ce-i ţâşneşte din ochii metalici, 
gri, cimentaţi în haloul dulcilor reverii
din vremurile când oboseam acelaşi pat
şi chinuiam aceeaşi pernă.

am nefericirea înscrisă în suflet,
fiecare din voi mă răstigneşte.
nu pot să văd, să simt decât mâzga rece a sufletelor voastre
pe care încercaţi să o încălziţi la rănile mele.
nu sunt lumina care vine din cer
căci vălul aspru şi întunecat al lucrurilor mă apasă.
aş vrea să vă dărui iubirea mea,
chiar stâlpul din inima mea, 
dar simt că vă pierdeţi în detaliile existenţei simple,
în ungherele perfide ale gândurilor simple,
lipsite de vlaga metafizică a esenţelor.

îngerul din mine a aţipit pe lespezile reci ale vieţii.
ce contează încă o femeie în plus sau în minus
în hăţişul straniu al sentimentelor noastre!
ce lumină ne poate călăuzi cărările
pe care se duc clipele nimicniciei?
suntem lipsiţi de esenţă.
atâta tot.
atât de banal
încât ziua se clatină şi asfinţeşte.

ianuarie 25, 2013

Et benedictus fructus ventris tui.....






(Și binecuvântat este rodul pântecului tău...)

În noaptea walpurgiei, Șeherezada culege basme ţesute din frunze;
toamna descântă cuvintele, despletind galaxii

pe creştetul lunii, prinţul recită poemul crepusculului din veacuri
şi oceanul primeşte sigiliul miracolului de lumină neagră;


În somnul Amaliei, fiul îngerilor scrie surorii, cu slove arabe:
tu esti Amal-speranţa... tu esti Amal-speranţa...

pe obrazul mamei, plâng fulgi din aripile dorului nenăscut;
doar Crăciunul aşteaptă să-şi ferece ofranda într-un colind;


Surâsul fetiţei binecuvântă eternul din cartea facerii;
 iată, doritul e la porţile amintirii, rupându-i peceţile;

cu lacrima lui, germinează visul femeii, demult, adormite;
îngerul vestea din auroră geneza şi ascultându-l, ea a zămislit...