Nu ştiu de ce aţi ales acest titlu, că sunt doi infiniţi, cel mare şi cel
mic. Dilema cititorului:
„Că-i iubire, bine, fie,
Infinitul? Şmecherie!
Poate fi un şiretlic!
E cel mare sau cel mic?“
Cu acest infinit, este inevitabilă o întrebare. De ce
„dacă iubirea e infinită“, plăcerea din dragoste ţine doar un moment,
iar durerea din dragoste ţine o veşnicie?
Există şi o explicaţie pentru „infinit“ Autorii
poemelor aparţin în majoritate sexului frumos, adică tare de fapt, să nu ne
amăgim, şi acum reţineţi: «Bărbaţii vor să fie prima dragoste pentru femei,
în timp ce femeile vor să fie ultima dragoste pentru bărbaţi». (Oscar
Wilde).
Dar s-o luăm metodic cu analiza, după o parcurgere fugară
a celor scrise cerebral, din inimă, ziua şi noaptea, la birou sau acasă.
Măria sa Ani Bradea s-a metamorfozat într-o
salcie ce se visa plop. Noroc că a venit cel care i-a împletit din trup tulpină
şi iat-o brusc... cascadă!
Debusolaţi, ne revenim citind-o pe Carmen Huzum
(criticul poet ar fi zis „sexul frumos, pe care-l urci de sus în jos, când faci
pe alpinistul caraghios“. Noi, cititorii, ne abţinem. Domnia sa e darnică („dau
mersul tău picioarelor mele“; dar el i-o fi dat permisiunea?) Vrea „rostul său
şi al lumii în altoi de pelin“, inventează psiho- electronooptica (cu
„gândurile roșii, galbene, albastre, sferice sau diforme“).
Şi vine o altă Carmen, Ştefania Luca,
care rămâne tot la optică şi energie calorică, studiind flacăra, nu orice
flacără, ci doar pe cea a zilei, faultată de „norii rostogoliți“, dar
care în final „împrumută culorile apusului tomnatic”. Poeta e activă, „inspir(ă)
lumina soarelui obosit” şi „expir(ă) întunericul“. Stau şi
meditez: pentru domnia sa există doar ani-lumină sau şi ani-întuneric, cum
scria Muşatescu? Trebuie revăzută teoria relativităţii! Cine să o facă?
Poate Diana Lola, cea care visează mai ales
într-o noapte lungă de iarnă, când „a nins cu friguri peste sânii săi“,
dar „cu iubire“.
Şi ajungem uşor la Gheorghe Şerbănescu, cel ce se află „dincolo
de departe“, căruia pe 23 aprilie i-am adresat cu toţii urările cuvenite!
Şi domnia sa are ce are cu a patra dimensiune, timpul şi găzduieşte durerea în
altar.
George Safir (tot „la mulţi ani!“), „actor“ ce
joacă rolul de arcuş, îşi mângâie iubita cu trup de vioară. Oare împlineşte
armonia? O fi ajuns la coarda sensibilă? Ştie că arcuşului îi dă, totuşi,
mişcarea un virtuos, nu lucrează de unul singur? Şi nu ar accepta în niciun caz
nici măcar vreun Herbert von Karajan prin preajmă! Eu nu mă bag. Am fost doar
solist vocal, nu solist instrumentist! Să-l lăsăm cu solfegiile şi arpegiile
sale în trei pătrimi.
Din visare ne scoate Gina Zaharia (tot „la
mulţi ani!“), care se reîntoarce la descântecul luminii, închiriind un
naufragiu, dar nu ne spune preţul, neterminând niciodată prefaţa iubirii, pe
când alţii au trecut demult de epilog. Aşadar, începe intuirea infinitului.
Celui mare, un opt culcat! Să o lăsăm aşa cum e, poate o răscumpără cineva, dar
nu ne spune cine.
Ioana Voicilă Dobre e neatentă, pierde
vise, preferă dansul de nori, de fum şi cenuşă, se întoarce la lampă într-o
seară a greierilor trubaduri, doar două umbre, ea şi el…
La Mihaela Maria Franc nu se cântă direct,
adică franc, ci prin metafore, doar ecoul iubirii, reflectat prin „mersul
îngenuncheat al păsărilor lovite de alicele timpului“.
Melania Grozavu se plânge că e sferă şi nu îşi
găseşte doimea. Contrazice pictorii medievali şi pe unii dintre noi, cititorii,
care vedem femeia formată din segmente de sferă. Insistă să îşi găsească sfera
pereche, încălcând principiile lui ying şi yang. Va reuşi?
Ioana Burghel, gorjeancă hoaţă de maci şi
iubitoare de muşcate muşatiste, colectează orice: dezamăgiri, fragmente de
viață și șoapte, başca iubiri printre umbre.
Miha Aoinesei, iubitoare de roşu, în cale spre
dialogul iubirii, vrea să fie cu el un anotimp, ţinând secret modul de
partajare a zilelor senine şi a celor mohorâte. Amintind de verde şi de muguri,
cu „braţe pline de păsări”, precis e primăvara, până la atingere.
Mihaela Aldea, cea care „gândeşte când nu
gândeşte
că poate gândi“, ne ţine în
paradoxuri, dând sufletului concediu şi nu prea, etalându-l pe tarabă, iubind
efectul de turmă şi transhumanţa. Şi totuşi, amintirea primului sărut o aduce
la realitate şi nu prea, sfârşind în temniţa din şotronul vieţii zidit vertical.
În fine, Mihaela Meravei e prima care ajunge la
infinit, clarificând noţiunea, fiind precis vorba de infinitul mic, deoarece
trece la biologie, analizând celula.
Raluca Nicoleta Bocu trece la dendrologie,
cântând copacul, cel care leagă pîmântul de cer, ocroteşte păsările, se roagă
şi face dragoste cu adierea de vânt.
I-am mai remarcat şi pe ceilalţi: Gia Ramona Ionaşu
(care-şi donează bătăile inimii şi căreia ploaia i-a ucis fluturii în mod
acut); Romiţa Mălina Constantin (inventată dintr-o pereche de
cărări împletite sau născută din neputințele tăcerii, avidă de spaţii fără
sfârşit); Florentin Streche (care observă că tinerii ăştia se iubesc ca
frunzele şi spune adio iluziilor feminine); Elena Buzatu (se frige cu
cafeaua gândindu-se la el şi la simfonia iubirii pe ţărmul lui); Ionel Creţu
(o caută veşnic, nespunându-ne rezultatul căutării, oprindu-se gânditor chiar
şi la fântâna cu irizări stacojii sau la banca din parc cu rădăcini în iubire);
maratonistul printre cuvinte Marius Iulian Zinca (contemplator al
naturii, cu inima invadată de dureri şi spaimă, cu ochii încreţiţi la colţuri,
o adevărată nălucire mistică, dar cu umbre şi penumbre); Elisabeta Gîlcescu
(colecţionară de rouă pentru eternitate, efigie înaripată spre infinitul unei
șoapte, lăstar îngreuiat de timp); Radu Popa (călător prin alte spații,
desigur neeuclidiene, cu sufletul în cutii de carton, dar boem în criză
noptambulică de libelulă care e sub pătură şi îmbrăcată într-un tricou
spălăcit, poet ce mai trebuie descifrat); zbuciumata Adelina Gabriela
Clondir (relativistă ce disecă timpul, posesoare încă de fluturi, dar
renegându-şi coasta, cu un cârcel sub inimă în formă de ceas, reflectat, poate,
de oglinzile subţiri, cântând repetabila despărţire); Raluca Neagu
(cântătoare de nopţi la capătul răbdării, cu inima aranjată într-o cutie, pe
când cel insensibil doarme liniştit, cei doi fiind legaţi prin lucruri mici
aparent inutile);
Constanţa Badea (cu ladă de zestre, căutătoare în zadar de mituri şi vise şi de
nirvana); iar în final, maestrul hermeneut al iubirii, ŞTEFAN DUMITRU
AFRIMESCU (are Iubita fără nici un viciu, ca un spectacol în mov sau roşu,
ca o Cartagină de rouă, pădure nebună, populată de scufiţe roşii, chiulind
hoţul de lup, plecată apoi să adape zorii unei alte zile, dar rămânând o bună
păstrătoare de inocenţă).
Aşadar, unitate în diversitate,
geometrii neeuclidiene, logică, astronomie, optoelectronică, biologie,
dendrologie, sociologie, psihologie, dar tratate somatic şi cu figuri de stil.
Noi cititorii ne descurcăm, dar ce vor zice criticii?
Constantin Niţu, cititor
Aprilie 2013
Ileana Vulpescu și Infinitul iubirii
Biblioteca Națională a României
Mai 2013
