DEBUT POETIC - Raluca Neagu

jurnalul unei nopţi

la mine se bat doi câini
fiecare spune că luna e a lui şi colţii alunecă pe sânge
în timp ce tu moţăi liniştit visând la
some kind of paradise
în timp ce salcâmul meu e ars până la os
şi becul miop încearcă să-mi ofere lumina
de la capătul răbdării.
ţi-aş da un vis pe umeri ca un trenci
dar tu eşti curajos
stai drept în mijlocul furtunii din noapte
pe bloc
pe inima mea
care suflă ca un moşneag şi mă întreb
de ce nu îţi apar toate astea în faţa ochilor
în spatele lor
de ce refuzi dragostea mea ca pe-o jignire?

hei
stă să plouă
noaptea fierbe domnule
gropile au transformat asfaltul într-o ciocolată aerată
dar nimeni nu are curajul să muşte
căci vin repede repede caii de fier în sufletul cărora
oamenii stau prinşi ca într-o capcană de şoareci
de cobre
ce mai contează
fiecare cu rolul lui

eu stau şi scriu despre asta
îmi scot inima
o aşez într-o cutie
cu venele o leg să nu se zbată
aşa pot dormi
şi-s neputincioasă şi vulnerabilă doar o să vină iar
toamna aia nesuferită
ah cui să mai plâng de milă de silă de tine de tot
şi aşa mai departe

nu vreau să se termine textul asta
nu vreau să te încrunţi
căci sigur vin norii şi fără să îi chemi
şi dacă vin nu-i văd că îmi bate noaptea în spate
de ore întregi
asta sună a ameninţare dar
cine o bagă în seamă

fug spre tine cel care doarme pe bloc
îţi ating chipul cu o şuviţă
acum strâmbi din nas iar te întuneci şi
eu ţopăi ca o broască sau ca un greiere din bloc în bloc
din oraş în oraş
înapoi
spre patul meu care nu e burete
spre visul meu cu mult spaţiu liber şi puţine ferestre.


nu întreba nimic te rog

uite cum fug lacrimile în pernă şi mor
lasă-le sa moară
vreau să ajung fix spre nicăieri pe drum şerpuit
să erupă toţi norii să ardă oraşul ca un şoarece
şi eu să calc pe oasele lui cum aş merge pe cărbuni încinşi
spre tine

mintea-i golită de tot
acvariu din care scoţi peştii cu burţile-n sus
şi eu vin pentru că vreau să arunc pasărea asta din piept
la uşa ta
ca pe-un prunc pe care nu-l mai vrea nimeni
vin pentru că nu am o casa în care să mă-ngrop
la fereastra căreia să îţi scoţi pălăria şi să plângi
*
tu doar porţi misterul ăla cât un elefant
şi ascunzi din tine în fiecare zi
apoi strigi
hai găseşte-mă prin noapte caută-mă cu mâinile la spate
cu ochii bolnavi de ploaie

*
am ajuns acum îţi las cadoul pe prag
mă furişez să nu trezesc dragostea pe jumătate adormită lângă tine
te salut din oraşul încă flambat
am părul roşcat şi o mutră de om fericit
în nefericirea lui

nu mai întreba
pune pasărea să-ţi cânte toate răspunsurile.


Lui M.

sunt lucrurile acelea mici aparent inutile care ne leagă
mai strâns decat îţi închipui
dimineţile cu apeluri somnoroase şi bâlbaieli aţipite
un “trezeşte-te” plus mult soare izbind jaluzele
morocănos ca un copil
apoi drumul nesfârşit spre şcoală şi băltoacele în care mă văd o 
diformă Rapunzel 
uneori ninge cu nimicuri cu discuţii despre tot 
mâna mea pasăre zgribulită în buzunarul tău 
şi multa linişte binefăcătoare. 
te surprind zâmbind 
sau încruntându-te la clădirea bătrână care ne fură 6 ore din dragoste
mai e puţin
ai răbdare tu cel veşnic agitat ca un peşte în năvod

obosiţi de zilele care ne gonesc pe tot felul de străzi 
printre tot felul de oameni 
ne rămân
o farfurie mereu goală şi o muzică blocată pe nişte corzi
îţi promit că
fericirea va fi un animal de companie pe care 
îl vom plimba prin alt oraş până va adormi la picioarele noastre


viitorul
noi doi casa de pe luna şi 
iubirea asta crescută ca un arbore în mijlocul pustiului.


clopotarul a amuţit turla bisericii

e un balerin agăţat de limba clopotului
bătrânii fac multe cruci multe şi dese
ca să-i spele păcatul
de parcă ar fi o haină pe care o îneci în râu să nu-i vadă noroiul
Cel de sus.
nimeni nu-l priveşte
clopotarul satului stă fără suflet şi ruşinat
pare că tot caută ochii Medusei
se spune că avea o femeie cu şerpi în sân se mai spune că
într-o seară a iubit-o până la porţile iadului
şi nu s-a mai întors la fel de
limpede la fel de senin

cânta o cucuvea a pagubă şi femeia lui
îşi unduia trupul ca o cobră
clopotarul spunea oricui că el e-mbânzitorul că el
o iubeşte dumnezeieşte dar oamenii vorbeau
şivorbeauşivorbeauşivorbeau 
până acopereau iubirea lor cu o pătură de lână
să se sufoce

nimeni nu-l dă jos de acolo
se leagănă ca o frunză şi vântul îi plânge de milă
mai bine aşteptăm ploaia să putrezească funia
mai bine aşteptăm fulgerul să o taie din rădăcină
mai bine îl lăsăm acolo ca o statuie a morţii

să ne vedem de viile noastre de vitele noastre
să mâncăm din pământ şi să mulţumim cerului
că trăim cu picioarele-n ţărână
pentru că diavolul dansează prin aer gata să prindă ceva
gata să fure ceva

cum
nu l-aţi văzut?

fata morgana

să rupem semafoarele din rădăcini
să le dăm păsărilor să zboare cu ele
până în țara unde soarele stă și așteaptă

norii să treacă
să întreacă viteza sângelui nostru
când fug cu orașul în spinare
și blocurile vagabonde mi se agață de glezne
gropile cască din toate puterile
doar doar
înghit dragostea asta a noastră
și o sugrumă
la fiecare colț capcanele dau din gene
la fiecare colț încerc să mă desprind
dar

cum poți călca pe o inimă desculță
cum poți înjunghia un suflet fără scut