Gabriel Gherbăluță și „Infinitul iubirii“

E o întâmplare să-l cunosc, o întâmplare să-l citesc și o întâmplare să caut în diminețile mele târzii poeme pentru „Infinitul iubirii“, într-o altă lume, parcă domesticită în țarcul de cuvinte, așternute, aș zice, în grabă, dar atinse de o forță care te îndeamnă la reflecție. 

Un altfel de stil pe care-l gust ca pe un rod matur, copt îndelung, hrănitor. 

A venit odată cu ploaia care-l spală de „disprețul ascuns atât de bine, încât nici eu, nu-l mai zăresc... dispreţul de ziua de acum şi de noaptea în care continuu orbecăiește, căutând zadarnic, o lumină“.

 Somnambulism

Ochilor mei le e somn

Mie nu

Ar vrea să îşi pună capul pe o piatră

Şi să se odihnească,

Lăsându-mă în plata Domnului

Să hoinăresc singur

Cu două flori de romaniţă

În locul gol lăsat în timpul somnului.

Închide geamul, 

Iubito!

În nopţile cu lună plină, gândurile mele

Îşi părăsesc păstorul 

Şi pleacă somnambule, ţinându-şi echilibrul 

Pe o rază –

Goale sunt

Au lepădat cămăşile de noapte

Să nu se împiedice în poalele prea lungi

Mersul pe sârmă cere sacrificii,

Iar ochii,

Ochii continuă să îşi doarmă visele

Cu capul aşezat pe o 

piatră...

Gabriel Gherbăluță