S-au turburat apele

Ecoul...

întinde palma să-ţi revăd

linia vieţii

trecând cu roţi de moarte

peste dragostea mea

apropie-te...,

nu-ţi fie teamă de vei găsi

în locul meu

ecoul...

S-au turburat apele...

... înaintez ferindu-mă

să-l trezesc pe

Morfeu

un timp urc

sub lumina clepsidrei

se aud

zgomote vâslite din părţi

totuşi înot

către mâine

s-au turburat 

apele...

limpede rămâne

doar amintirea ...

Ar fi banal...

... să cad

în genunchi, urmele paşilor

să le ţintuiesc

lumina nu curge decât

reflectată

ca o zbatere a peştilor

într-un lac secat

lampadarele copacilor se vor aprinde-n

fiecare seară

de-atâtea-mbrăţişări

şi-atunci...

de ce

să te grăbeşti când şi speranţa

se plăteşte? ...

M-am născut într-o casă...

... în care

durerile săreau din

fiecare colţ şi fiece palmă

de pământ 

era prea rece

pentru-a o învia

dimineaţa

clădeam speranţe

ca într-un joc de cuburi

ce nu l-am avutseara

prăbuşindu-se când tata venea

cu veninul

strâns în suflet 

m-am născut într-o casă

sub acoperişul căreia desenam

o pâine

pe pământul lustruit de mâna mamei

m-am născut

într-o casă

unde

doar muşcatele

din ghivece ne mai alungau

negurile din ferestre...

GEORGE TEI – Ne-am întâlnit

GEORGE TEI – Ne-am întâlnit

... când merii fluturau

steaguri albe 

prin aer

fiecare

în câte-un cerc

ca două mulţimi diferite

priveam fluturii şerpuind

în jurul nostru

înroşindu-ne obrajii

ca un pirat

aruncând o săgeată - inimă

ţi-am intersectat cercul obţinând 

o mulţime mixtă ...

GEORGE TEI – Operație pe cord deschis

alergăm

unul

spre celălalt

paşii înghit

distanţele dintre noi

ne atragem ca doi

magneţi cu poli diferiţi

ne privim ...

pe cerul ochilor tăi

nici un fulger

trupul tău respinge

transplantul de iubire ...

GEORGE TEI – Lasă-mi dragostea!

Dă-mi, Doamne

cuvântul

să-l lovesc de stânci ...

... văzul şi auzul să trimit

cercetaşi printre prieteni

dar, mai bine

lasă-mi Dragostea!

fără ea

nu voi putea urca

treptele ce mă vor duce

în adâncul sufletelor ...

GEORGE TEI – Pastel

Soarele şi-a tuns

pletele ...

negurile iau locul

luminii

iar gheţurile, 

gheţurile au legat bărcile

de maluri

dar, iată!

soarele aruncă-n noi

săgeţi

şi copacilor

dinţi verzi le-au crescut!

ah!,

dacă iubirea mea ar fi iernat

la tine-n suflet ...

GEORGE TEI – Numai pentru dragoste

Noapte fulgerată de

privirile tale sub care

ia foc o inimă

... şi colţul acesta e

prea proape de lume

dar

ziua îngenunchează

numai pentru dragoste! ...

GEORGE TEI – Niciodată, cuvintele 

Ne căutăm ca

izvorul marea şi cum

noaptea visul,

ca privirea zarea şi omătul

iarna ...

niciodată cuvintele

n-au fost 

atât de firave

dar

cameleonul ştie 

să-şi ascundă prezenţa

în faţa primejdiei

... ca o viaţă anii

şi cum paşii drumul,

ca un mal pe altul sub

un pod de gânduri ...

totdeauna

primele lovituri fi-vor

mai puternice

totuşi

rana de pe urmă ucide

... cum o stea

pe alta

într-o lume oarbă...

CRISTIAN GEORGE BREBENEL - Exersând starea de nefericire

Exersând starea de nefericire 

e ca şi când aş aluneca din turnul unei catedrale

spre smârcul placid al oraşului

peste care s-au aşezat norii,

e ca şi când aş străpunge cu sensibila mea epidermă

magnetismul ipocrit al rugilor

ce se silesc să urce spre cer,

gustul indiferent al celor adunaţi spre rugăciune,

mincinoasa messă a celor dispuşi să-şi trăiască clipele 

înmuiate în durerea altora. 

e ca şi când nasc în fiecare zi un hoit mort,

un obiect tăios ce mă sfârtecă pe dinlăuntru,

trăind un chin insuportabil, 

iar durerea se tencuieşte în toate celulele mele

urmată de igrasia nefastă a lipsei de speranţă,

e ca şi când ceas de ceas sunt cuprins de o duhoare

greu de suportat venind dintr-un spaţiu

ce mă presează şi la care nu am acces,

e ca şi când ai inţelege ura unei femei, 

sentimentul distructiv ce-i ţâşneşte din ochii metalici, 

gri, cimentaţi în haloul dulcilor reverii

din vremurile când oboseam acelaşi pat

şi chinuiam aceeaşi pernă.

am nefericirea înscrisă în suflet,

fiecare din voi mă răstigneşte.

nu pot să văd, să simt decât mâzga rece a sufletelor voastre

pe care încercaţi să o încălziţi la rănile mele.

nu sunt lumina care vine din cer

căci vălul aspru şi întunecat al lucrurilor mă apasă.

aş vrea să vă dărui iubirea mea,

chiar stâlpul din inima mea, 

dar simt că vă pierdeţi în detaliile existenţei simple,

în ungherele perfide ale gândurilor simple,

lipsite de vlaga metafizică a esenţelor.

îngerul din mine a aţipit pe lespezile reci ale vieţii.

ce contează încă o femeie în plus sau în minus

în hăţişul straniu al sentimentelor noastre!

ce lumină ne poate călăuzi cărările

pe care se duc clipele nimicniciei?

suntem lipsiţi de esenţă.

atâta tot.

atât de banal

încât ziua se clatină şi asfinţeşte.

Et benedictus fructus ventris tui.....

(Și binecuvântat este rodul pântecului tău...)

În noaptea walpurgiei, Șeherezada culege basme ţesute din frunze;

toamna descântă cuvintele, despletind galaxii

pe creştetul lunii, prinţul recită poemul crepusculului din veacuri

şi oceanul primeşte sigiliul miracolului de lumină neagră;

În somnul Amaliei, fiul îngerilor scrie surorii, cu slove arabe:

tu esti Amal-speranţa... tu esti Amal-speranţa...

pe obrazul mamei, plâng fulgi din aripile dorului nenăscut;

doar Crăciunul aşteaptă să-şi ferece ofranda într-un colind;

Surâsul fetiţei binecuvântă eternul din cartea facerii;

 iată, doritul e la porţile amintirii, rupându-i peceţile;

cu lacrima lui, germinează visul femeii, demult, adormite;

îngerul vestea din auroră geneza şi ascultându-l, ea a zămislit...