miercuri, 1 mai 2013

Gabriel Gherbăluță și „Infinitul iubirii“






     E o întâmplare să-l cunosc, o întâmplare să-l citesc și o întâmplare să caut, în diminețile mele târzii, poeme pentru „Infinitul iubirii“, într-o altă lume, atât de cuminte, parcă domesticită în țarcul de cuvinte, așternute, aș zice, în grabă, dar atinse de o forță care te îndeamnă la reflecție... Un altfel de stil pe care-l gust ca pe un rod matur, copt îndelung, hrănitor... A venit odată cu ploaia care-l spală de „disprețul ascuns atât de bine, încât nici eu, nu-l mai zăresc… dispreţul de ziua de acum şi de noaptea în care continuu orbecăiește, căutând zadarnic, o lumină…“

Somnambulism

Ochilor mei le e somn
Mie nu
Ar vrea să îşi pună capul pe o piatră
Şi să se odihnească,
Lăsându-mă în plata Domnului
Să hoinăresc singur
Cu două flori de romaniţă
În locul gol lăsat în timpul somnului.

Închide geamul, 
Iubito!
În nopţile cu lună plină, gândurile mele
Îşi părăsesc păstorul 
Şi pleacă somnambule, ţinându-şi echilibrul 
Pe o rază -
Goale sunt
Au lepădat cămăşile de noapte
Să nu se împiedice în poalele prea lungi

Mersul pe sârmă cere sacrificii,
Iar ochii,
Ochii continuă să îşi doarmă visele
Cu capul aşezat pe o 
piatră...  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu