În versurile lui Radu-Andrei Popa timpul se dilată, dându-se zoom pe trăirea din golul rămas. Povestește cu lux de amănunte o acțiune banală, cum ar fi ruperea unei etichete de pe o sticlă, fără ca cititorul să se plictisească, ceea ce spune mult despre puterea lui de sugestie.
Radu Popa nu întoarce imaginile pe toate părțile, el
trage de ele, le întinde pentru a le epuiza intensitățile care le apasă. Scrie
o poezie de reflexie, introspectivă, o poezie în care nu ascunde serile de beție,
nici nu le găsește o scuză, ci le prezintă ca pe singura soluție într-o viață
lipsită de indicatoare. Gesturile primează aici, sunt redate fidel, cu un
contrast ridicat pe semnificațiile ce stau în spate.
în antologia Infinitul Iubirii, Editura
Măiastra, Târgu Jiu, 2013
Plaja se termină
în iubire
ştii că undeva ziceai
ceva de tricouri ude
pe tine al meu se
mula perfect
îţi pătrundea în vene
şi rămânea acolo
tu începeai să plângi
nisipul se încălzea
în jurul buzei
cu scoica prinsă de
ea
pescăruşii ciuguleau
bucăţi mari din vânt
eu priveam
te ţineam în braţe
un val se spărgea la
malul picioarelor
eram închişi în
sticlă şi piatră
frigeau palmele tale
pe mine stăteau
petice de praf şi apa
te vânam din priviri
stăteai la poze cu
soarele
aveai părul uscat şi
greu
soseau blugii rupţi
de-a lungul coapsei
vedeam prin ei
căldură şi dor
astăzi o să mă întind
peste scoici
încă au sunetul tău
în ele
din apă se nasc
speranţele crude
ştergeam plaja
picurată
cu amintiri ciuntite
tricoul meu a rămas
la tine
vara asta
o să stau învelit cu durere.
Radu-Andrei Popa
Infinitul iubirii (volum colectiv bilingv), Editura Măiastra, 2013
