Am atins nemărginirea...

     Sau mâinile care mi-au mângâiat zile şi nopţi, mi-au invadat sufletul, ascultând glasul fiecărui cuvânt, mi-au construit un vis şi, de atunci, am sperat că el se va împlini... Am aşteptat, m-am rugat, am aşteptat... Purtam acest talisman al aşteptării, întreţinându-mi nădejdea... Au fost împotmoliri, resemnări, dar niciodată, renunţări... Ieri – un vis, azi – o binecuvântare; ieri – o speranţă, azi – extaz...

     Dragi prieteni, am respirat arta adevărată, am trăit emoţii, am râs, am plâns, m-am minunat de tinereţea Ilenei Vulpescu, de simplitatea gesturilor, de măreţia gândurilor, de frumuseţea celei care ne-a dăruit un brad, îmodobit cu migală, cu prietenie, cu iubire, într-un Crăciun de neuitat... Lui, i-am pus temelie cuvânt peste cuvânt, amintire peste amintire... Izbânda ne aparţine şi nicicând nu va sta osândită de tristeţe, în întuneric...

     Să vă fie Crăciunul dulce şi spornic, până şi masa de scris să vă fie altar sacru al poeziei... Iar de acolo, vă rog, încrustaţi o urare şi la uşa celei care se deschide numai din interior – Ileana Vulpescu.

     Să păşim pe această punte, cu respect şi preţuire, toţi prietenii Artei conversaţiei... Succesul trebuie să ne facă mai buni.

     Mulţumesc, Daniel Vorona.

     Crăciun fericit, tuturor!

                                                           

Primul rol...

Colindând Arta conversației...

Daruri

 Am un respect deosebit pentru omul care locuiește la doi pași de mine, într-o lume plină de surprize, o lume pe care am iscodit-o de la intrare și până în locurile de poveste, de întâmplări, de surprize. 
I-am iscodit ființa, privirea vie, proiectată în strălucirea sticlei, ca o revelație continuă, ca o permanentă teofanie; pentru că știe să atingă culmi, vibrează, se înflăcărează și simte tentația demiurgiei, iar orgoliul infinit l-a salvat de la cădere. 

Îi sunt recunoscătoare pentru darul de ieri, pentru dimensiunea lui, în preajma unui Crăciun, rânduit scriitoarei Ileana Vulpescu. 

De atunci îi datorez o carte din colecția personală cu autograf.

Calde mulțumiri, Mihai Țopescu, și felicitări pentru dialogul neîntrerupt cu arta conversației!

Eli Gîlcescu

Din zbor, spre infinitul iubirii

Eu nu sunt din lumea voastră,

mâna-mi iese din mine.
S-a oprit timpul?
Flacăra zilei 
abia mai pâlpâie,
Sunt rugul florilor ce ard,
nu pot avea mai multe sicrie!

Rotesc ochii spre altă dimensiune
Și cuie frânte-n stele se-nfig în tâmpla mea,
n-am dreptul să urăsc întunericul ,
dar eu tot rătăcesc și caut lumina pe care am aprins-o cândva.

Ating, cu ochii, conturul unui fluture,
un cimitir de amintiri,
începusem să scriu cuvintele profeților în nisip,
A urmat un dans de nori
de fum și cenușă.

M-am ascuns,
ca glonțul printr-un stol de vrăbii,
când m-ai sărutat prima dată.
Cafeaua, la gură, o duc, gândind la tine,
iubire fără sfârșit.

Și vreau secunda lumii să o opresc, cu rost,
să iau zilele pe umeri.

Pe-o cruce răstignită de iubire
tot calendarul plin cu sfinți,
te sărutam ca să te regăsească
în contemplarea naturii…
să mâncăm din pământ și să mulțumim cerului.

M-am risipit, dar nu mai știu pe unde,
"dați-mi, vă rog,
o clepsidră întoarsă!"
am un cârcel sub inima în formă de ceas...

(va urma)

Stella Anghel și Infinitul iubirii

    Mi-a fost greu să accept provocarea de a selecta poeziile ce urmau să fie incluse în antologia ''Infinitul iubirii.'' Aveam în minte, pe de-o parte, ideea că orice infinit este inefabil, sublim, iar, pe de altă parte, mă loveam de reperele invincibile ale antologiilor care au supraviețuit de-a lungul timpului.
    De la Titu Maiorescu și Laurențiu Ulici, învășasem, în studenție, despre ce trebuie să conțină un astfel de volum; ''sentimente, idei, natură, lucruri, întâmplări domestice, istorice, miraculoase, cuvinte. ''Mai descoperisem că orice antologie are preferințe voite pentru teme clasice ''revizuite romantic; viața, moartea, dragostea și evocarea istoriei, mai cu seamă naționale.''
    Îmi aminteam de atâtea voci lirice robotizate, pe tema iubirii, pe care timpul le trecuse în uitare, considerându-le minore. Era ca și cum o antologie pare un eveniment aleatoriu, o sticlă aruncată în mare, al cărei mesaj, găsit peste timp, poate să reprezinte sau să infirme valoarea.
    În cele din urmă, opinia că orice antologie din lume a reprezentat o biografie a stilurilor unei perioade de timp, mi-a determinat implicarea. În fond, limbajele poetice admit schimbări pe axa timpului și ar trebui păstrate într-o antologie construită pe criteriul tematic.
    Cu siguranță că, am citit toate textele înscrise pentru selecție, spre a descoperi forța unui imaginar în acțiune, ce poate fi oferit tuturor categoriilor de cititori, să se bucure de el. Am avut în vedere decelarea unor fundamente ale temei propuse de editor și prefigurarea acelor elemente proprii lirismului.
    Scopul, mai modest decât pare, a fost de a reabilita poezia autentică, nu apărându-i funcțiile, ci căutând, cu neistovire, plăcerea pe care ar trebui să o stârnească oricărui lector. Am eliminat trăirea mecanicistă, convențională, modalitățile stângace, finalitățile obscur-decorative. Aprecierea analitică a pornit de la aflarea unei idei, a unui sentiment, ''produse'' ale activității interioare, cu virtualități evidente. Antologia a devenit - cu fiecare selecție - un Sens liric interferat cu o mulțime de semnificații ce însuflețesc și amplifică talentul literar.
    În selecția textelor, m-a urmărit un ideal de la care nu am abdicat, pe care l-am însușit de la Rene Char; ''un poet trebuie să lase urme ale trecerii lui, nu dovezi. Doar urmele te fac să visezi. ''Nimic mai potrivit antologiei ''Infinitul iubirii'' care propune pentru spațiul liric voci distincte, cu o multitudine de forme, cu străluciri impetuoase, sensibile. S-a urmat lecția estetică, fără să se țină cu orice preț la paradox, în care se asigură noutatea afirmării unor talente, din care nu a fost exclusă forța tinerilor debutanți.
    Textele poetice au legi proprii de structurare, orientate spre sens, spre cunoașterea unor lumi posibile. Cititorul va decide dacă această antologie va rămâne una a noutății limbajului, a semnificațiilor sau a pasiunilor. Știu doar că un lector, în orice ipostază, se va pricepe să regăsească printre autori, un idol care să-i ofere bucuria energiilor căutate.
    Mărturisesc subiectiv, că numele cuprinse în antologie devin, precum personajele lui Pirandello, ființe care ies din anonimat, pentru a re-crea propriul ''personaj'', unic în manifestare.
    Aștept din partea Cititorului o lecție de lectură în care receptarea să-și reintre în drepturile unei aventuri lirice nelimitate.

Stella Anghel - 18.11.2012

INFINITUL IUBIRII

Iubire, răsari.

N-am să-i ajung niciodată.

Fug spre tine,

Iar eu

Nu eram un oarecare,

Iar stelele burează încontinuu

Toamnei, în tăcere

Una cu pământul

Lumini şi umbre.

Iar eu rămân răspunsul copilului, mereu…

Un copac ce-l priveşte pe Dumnezeu, zi şi noapte.

Bucata asta de stârv obosit

Invăţând alfabetul iubirii sub ape

Rătăcit în labirintul nesfârşit.

Iubiri răstignite, ieri, pe cruci

In acest univers - Arta Conversaţiei.

ARTA CONVERSAȚIEI

Azi, a venit îngerul.

Respir pământ amestecat cu apă.

Tu, suflet neînvins,

Arcuş m-aş face să te cânt… 

Cu tălpile, citesc în petale de mac,

Oameni ce strigă şi acum

Nimic din ce simt:

Veniţi la anticariatul de noapte!

Era târziu să se ascundă

Rătăcite pe o bandă stricată,

Sentimente vremelnice

Abia crescute.

Totul s-a petrecut lângă o uimitoare lumină.

Iubiţi-le chipul şi tăcerile uitate.

E-o altă zi de împrumut,

Iar dorul îl despici în noi cărări…

Stella Anghel - Week-end cu El Aleph

    Astăzi, mă gândesc la un week-end cu El Aleph. El mă ajută să regăsesc centrul inefabil al limbajului. ''Un alfabet de simboluri, a cărui întrebuințare presupune un trecut împărtășit de interlocutori'', declară Borges.
      Cum să transmitem altora Alephul infinit pe care memoria Artei Conversației îl conține?! Orice sugestie, aici, la Arta Conversației este un posibil univers, o necesară revelație; înduioșată, evidentă, polemică, evazivă, ospitalieră, pernicioasă, suavă, familiară...
Nu ne-ar deranja nicio variantă, este doar un act de comunicare, în speranța că uitarea nu ne va cuprinde niciodată.
     O zi bună, cu reverii de toamnă întârziată, în care simți cum poți să accelerezi ''mașinile'' de văzut, de ascultat, de gândit, de amintit, de imaginat.

                                                           Stella Anghel

Stella Anghel - Probabil Improbabil

    Într-o lume zgomotos-artificială până la disperare, începe să ne fie teamă de manifestarile de tandrețe, de frumusețea diafană, de nuanțarea acesteia, de atracția milei, de contagiunea dragostei. Suntem impunători, atât de hotărâți și autoritari, ca să spunem lucrurilor pe nume, încât ne revine – parcă - prin drept divin, puterea de a comunica. De aceea, mă aflu aici, la Arta Conversației. Pentru o mie de lucruri, o mie de gesturi, o mie de opinii - toate fac parte din necesara istorie a grupului pe care o construim împreună. Privirile mulțumite și afectuoase, surâsurile amicale și gentile, pe care nu le văd, dar le intuiesc, reacțiile contrare, deceptiile inerente ne ajută să ne desăvârșim.

     

    

    Comunicarea nu vine la poruncă, nu este un tablou decorativ, nici mașină literară care nu dă greș. Este un cod al dorințelor noastre, finalizate într-un hedonism incurabil, căutând în zăpezile trădătoare, floarea ghețurilor instituționalizate prin artă.

    
    Ne aflăm în Arta Conversației, ca în viață; uneori, nu iubești o femeie, nici Femeia, nu iubești un bărbat, nici Bărbatul, pur și simplu, iubești Iubirea. Dar pentru această încercare, îți trebuie resurse interioare neobișnuite și manifestari elevate. 

   Ce ne-am dori mai mult ca să lăsăm o urmă pe pământ?! Poate că n-am dori să știm, de vreme ce comunicăm...

INFINITUL IUBIRII - antologie bilingvă

ARTA CONVERSAŢIEI

EDITURA MĂIASTRA - 2013

INFINITUL IUBIRII

antologie bilingvă

coautori:

Ani Bradea
Any Drăgoianu

Carmen Huzum

Carmen Ştefania Luca
Cătălina Munteanu

Diana Vinturici

Dorina Neculce

Ecaterina Şerban

Ella Franc

Elena Buzatu (traducător)

Elisabeta Gîlcescu

Florentin Streche
Gabriel Gherbălută

George Safir
Gortge Tei

Gheorghe Şerbănescu

Gia Ramona Ionaşu

Gina Zaharia

Ioana Burghel

Ioana Voicilă Dobre

Ion Vanghele

Ionel Creţu

Marian Dragomir

Marius Iulian Zinca

Melania Grozavu

Miha Aionesei

Mihaela Aldea

Mihaela Meravei
Odette Bota

Raluca Nicoleta Bocu

Romiţa Mălina Constantin

Debutanţi:

Adelina Gabriela Clondir

Constanţa Badea

Raluca Neagu

Radu Popa

grafica: Nynna Vizireanu – artist plastic

traducator: Elena Buzatu

editor: Elisabeta Gîlcescu

Stella Anghel – argument

„Infinitul iubiri” – antologie

      Mi-a fost greu să accept provocarea de a selecta poeziile ce urmau să fie incluse în antologia „Infinitul iubirii”. Aveam în minte, pe de-o parte, ideea că orice infinit este inefabil, sublim, iar, pe de altă parte, mă loveam de reperele invincibile ale antologiilor care au supraviețuit de-a lungul timpului.

     De la Titu Maiorescu și Laurențiu Ulici, învăţasem, în studenție, despre ce trebuie să conțină un astfel de volum; „sentimente, idei, natură, lucruri, întâmplări domestice, istorice, miraculoase, cuvinte”. Mai descoperisem că orice antologie are preferințe voite pentru teme clasice „revizuite romantic; viața, moartea, dragostea și evocarea istoriei, mai cu seamă naționale.'’

Îmi aminteam de atâtea voci lirice robotizate, pe tema iubirii, pe care timpul le trecuse în uitare, considerându-le minore. Era ca și cum o antologie pare un eveniment aleatoriu, o sticlă aruncată în mare, al cărei mesaj, găsit peste timp, poate să reprezinte sau să infirme valoarea.

În cele din urmă, opinia că orice antologie din lume a reprezentat o biografie a stilurilor unei perioade de timp, mi-a determinat implicarea. În fond, limbajele poetice admit schimbări pe axa timpului și ar trebui păstrate într-o antologie construită pe criteriul tematic.

     Cu siguranță că, am citit toate textele înscrise pentru selecție, spre a descoperi forța unui imaginar în acțiune, ce poate fi oferit tuturor categoriilor de cititori, să se bucure de el. Am avut în vedere decelarea unor fundamente ale temei propuse de editor și prefigurarea acelor elemente proprii lirismului.

Scopul, mai modest decât pare, a fost de a reabilita poezia autentică, nu apărându-i funcțiile, ci căutând, cu neistovire, plăcerea pe care ar trebui să o stârnească oricărui lector. Am eliminat trăirea mecanicistă, convențională, modalitățile stângace, finalitățile obscur-decorative. Aprecierea analitică a pornit de la aflarea unei idei, a unui sentiment, „produse” ale activității interioare, cu virtualități evidente. Antologia a devenit - cu fiecare selecție - un Sens liric interferat cu o mulțime de semnificații ce însuflețesc și amplifică talentul literar.

În selecția textelor, m-a urmărit un ideal de la care nu am abdicat, pe care l-am însușit de la Rene Char; „un poet trebuie să lase urme ale trecerii lui, nu dovezi. Doar urmele te fac să visezi.” Nimic mai potrivit antologiei „Infinitul iubirii” care propune pentru spațiul liric voci distincte, cu o multitudine de forme, cu străluciri impetuoase, sensibile. S-a urmat lecția estetică, fără să se țină cu orice preț la paradox, în care se asigură noutatea afirmării unor talente, din care nu a fost exclusă forța tinerilor debutanți.

     Textele poetice au legi proprii de structurare, orientate spre sens, spre cunoașterea unor lumi posibile. Cititorul va decide dacă această antologie va rămâne una a noutății limbajului, a semnificațiilor sau a pasiunilor. Știu doar că un lector, în orice ipostază, se va pricepe să regăsească printre autori, un idol care să-i ofere bucuria energiilor căutate.

      Mărturisesc subiectiv, că numele cuprinse în antologie devin, precum personajele lui Pirandello, ființe care ies din anonimat, pentru a re-crea propriul „personaj”, unic în manifestare.

Aștept din partea Cititorului o lecție de lectură în care receptarea să-și reintre în drepturile unei aventuri lirice nelimitate.

       Cartea de suflet şi… cea mai bună, evident, va fi cea nescrisă încă, următoarea (acum, lucrează la...  care, până la o eventuală nouă apariţie, poartă şi va purta… sufletul... de acum).

Ştefan Afrimescu – Contraargument la o antologie

     Cine spunea că în zilele noastre nu se mai întâmplă şi minuni?! Nimic mai fals. Una dintre ele se petrece chiar sub ochii noştri. Este vorba de editarea Antologiei „Infinitul iubirii’. Trebuie spus, din capul locului, că Antologia „Infinitul iubirii” se află la a doua apariţie consecutivă. Și tot de la început trebuie adăugat faptul că întregul colectiv redacţional am dorit o creştere calitativă a ediţiei de anul acesta, prin cuprinderea în paginile sale a unor autori originali şi de certă valoare poetică. Recunosc, o cerinţă nu tocmai uşor de atins, în condiţiile de azi, în care, nonvaloarea, derizoriul, veleitarismul tind să acopere prin tot felul de tupeisme, jocuri murdare de culise, valorile adevărate. Poate că ar mai trebui adăugat faptul că eseul de faţă nu se vrea un contraargument, „Argumentului” Stelei Anghel, sau al altora. Puteam să-l numesc: Nu ne-a fost uşor, tovarăşi sau Punct şi de la capăt, Punct şi contrapunct etc. Deci nu se vrea nici măcar o aluzie la vreun argument.
     Editarea unei antologii însă, nu este un demers chiar la îndemâna oricui, mai cu seamă făcut în regie proprie şi-n plină criză financiară. Trecând peste acestea, demersul în sine este destul de complicat. Trebuie căutaţi şi găsiţi oamenii cu care să pleci la drum şi care să nu te lase tocmai când îţi crapă buza... Trebuie găsiţi şi selectaţi autori autentici şi de valoare certă, precum şi un juriu, care să nu se lase antrenat în eventuale jocuri de culise, dar şi de extremă probitate morală şi profesională. Ceea ce îmi place să cred că s-a şi reuşit. Asta nu înseamnă că totul a mers „şnur”. Că nu au fost sincope, „mici presiuni” ori supărări de-a dreptul, câţiva autori, renunţând destul de „zgomotos” la a mai face parte din Antologie. Alţi autori, nu mai puţini de 10, urmare a unui orgoliu păgubos, s-au retras chiar pe ultima sută de metri, refuzând să aducă ajustările cerute de juriu, propriilor texte, mai puţin reuşite sau nefericit finalizate. De altfel, juriul a avut şi cea mai grea şi mai ingrată misiune: selectarea „grâului de neghină”, pe de-o parte, şi-o echidistanţă cât mai perfectă, faţă de texte şi autori. Altfel, principale probleme întâlnite la majoritatea autorilor au fost: neştiinţa opririi la timp sau acolo, unde impunea textul, a dicursului poetic; folosirea unor mijloace sărace de exprimare în demersul lor poetic, a unui limbaj uneori de-a dreptul neadecvat contextului; forţarea limbajului şi aşa sărac, uzat şi hiper-uzat, pentru obţinerea unor metafore fără un prea mare efect sau cu impact aproape de zero, asupra poeziilor. O altă problemă întâlnită a fost şi relativa lipsă de discernământ în alegerea propriilor poezii. Mai mult, unii autori au postat poezii care nu aveau nicio legăîtură cu tema Antologiei. Am mai constatat, de asemenea, că un număr important de autori au venit pe Arta Conversaţiei, doar anume, pentru a participa la selecţia de accedere în Antologia „Infinitul iubirii”, cei respinşi plecând apoi cu arme şi bagaje pe site-urile de pe unde veniseră. 
      Despre calitatea şi valoarea acestei Antologii, ar fi mai bine să-i lăsăm pe cititori să se pronunţe. Ei sunt cei care stabilesc până la urmă valoarea unei cărţi şi munca depusă pentru realizarea ei. 
       În încheiere, să mai adaug faptul, că în ciuda problemelor amintite s-au legat şi unele prietenii, pe de-o parte, dar că s-au şi rupt altele, pe de-altă parte, care s-au dovedit a fi fost doar de conjunctură.

Florentin Streche - Zbor spre infinitul iubirii

colaj –acrostih

Eu nu sunt din lumea voastră,
mâna-mi iese din mine.
S-a oprit timpul?
Flacăra zilei
abia mai pâlpâie,
Sunt rugul florilor ce ard,
nu pot avea mai multe sicrie!

Rotesc ochii spre alta dimensiune
Şi cuie frânte-n stele se-nfig în tâmpla mea,
n-am dreptul să urăsc întunericul,
dar eu tot rătăcesc şi caut lumina pe care am aprins-o cândva.

Ating, cu ochii, conturul unui fluture,
un cimitir de amintiri,
începusem să scriu cuvintele profeţilor în nisip,
A urmat un dans de nori
de fum şi cenuşă.

M-am ascuns,
ca glonţul printr-un stol de vrăbii,
când m-ai sărutat prima dată.
Cafeaua, la gură, o duc gândind la tine,
iubire fără sfârşit.

Şi vreau secunda lumii să o opresc, cu rost,
să iau zilele pe umeri.

Pe-o cruce răstignită de iubire
tot calendarul plin cu sfinţi,
te sărutam ca să te regăsesc,
în contemplarea naturii…
să mâncăm din pământ şi să mulţumim cerului.

M-am risipit, dar nu mai ştiu pe unde,
„daţi-mi, vă rog,
o clepsidră întoarsă!”
am un cârcel sub inima în formă de ceas..

Marius Iulian Zinca - Arta conversaţiei

 Colaj-acrostih

Azi, a venit îngerul.

Respir pământ amestecat cu apă.

Tu, suflet neînvins,

Arcuş m-aş face să te cânt…

Cu tălpile, citesc în petale de mac,

Oameni ce strigă şi acum

Nimic din ce simt:

Veniţi la anticariatul de noapte!

Era târziu să se ascundă

Rătăcite pe o bandă stricată,

Sentimente vremelnice

Abia crescute.

Totul s-a petrecut lângă o uimitoare lumină.

Iubiţi-le chipul şi tăcerile uitate.

E-o altă zi de împrumut,

Iar dorul îl despici în noi cărări…

ANI BRADEA

Metamorfoze

Mai știi? Eram o salcie visând,

Plângeam cu lacrimi galbene zălude,
Să mă înalţ ca plop mi-era în gând
Dar nu-mi creșteau pe trunchi crenguțe nude.

Îți amintești? Mi-ai răsărit petale,
Din trup mi-ai împletit tulpină,
Și m-ai purtat prin dorurile tale,
O floarea soarelui – lumină.

Acum, am devenit cascadă,
Tu lacul unde vreau să mă prăval,
Mai furtunos ca o tornadă
Iubind de la amonte în aval.

Temnicerilor mei

Eu nu sunt din lumea voastră,
Puteți ușor să mă răniți!
Să ridicați ziduri înalte
Și-n spatele lor
Să-mi întemnițați visele,
Să-mi zugrăviți
Orizonturile albastre
În gri,
Să-mi furați
Primăverile,
Să-mi ucideți
Păsările
Și să-mi călcați
Florile.

Dar voi nu știți
Că eu aștept
Să-mi crească aripi!

Speranță

Azi, a venit îngerul
Să-mi arate calea,
Știa că nu sunt pregătită
Să evadez,
”Ai răbdare – mi-a spus –
Încă nu ți-au ars pe rug
Inima,
Cenușa nu i-au risipit-o
În mare,
Iar darul de lacrimi
Nu le e de-ajuns!
Dar pregătește-te,
Crede!
Curând,
Foarte curând....
Și doar până atunci
Mai poți
Să plângi!”

ANY DRĂGOIANU

Să-mi construieşti castele

Te strângeam în pumn

ca şi când lumina ar fi tulburat liniştea

din urna, ce ardea ca o flacără

peste oraşul trecut prin războaiele vremii;

îţi simţeam carnea zvâcnind de nelinişte

prin urechile timpului meu -

mă dezveleam ca o mireasă

implorând drumurile pietruite

să ascundă în călcâie

ţărâna străbunului gând;

te aveam ca pe cel mai mare trofeu

câştigat în bătălia cu vrăjitoarele

condamnate la magie albă;

îmi zideşti castelul din lut proaspăt

cu mâinile tale aspre,

arcuindu-ţi grijile

peste râul ce susură domol

în inima mea…

CARMEN HUZUM

Dau

Dau
Mersul tău
Picioarelor mele,
Gând şchiopătat,
Ploii,
Destinul meu gir
Pe umeri pictat,
Tatălui,
Rostul meu şi al lumii
În altoi de pelin,
Genunchiului,
Haină de maci când mă-nchin,
Aripii
Pasăre cu ochii de foc,
Mie,
Niciunde un loc.

Eu, ceasornic

Eu și tocurile pe asfalt,

Ceasornic al întârziaților

Hei!
Cine a tăiat copacul
În care îți atârnai seara gândurile
Roșii, galbene, albastre,
Sferice sau diforme,
Ce se legănau
Ronțăindu-mi nisipul din ochi?

Un copil mă agață de mână
Cu reproș în privire:
S-a oprit timpul?
Adevărul îmi sfichiuiește obrazul…

Uit de copacul cu gânduri
Si plec mai departe
Eu - ceasornic al întârziaților

CARMEN ŞTEFANIA LUCA

Difuz

Flacăra zilei 
abia mai pâlpâie,
norii rostogoliți
din zori și până-n seară
împrumută
culorile apusului
tomnatic..

e liniște,
doar muzica
ce-mi tresare în minte,
îmi umple spațiul gândurilor..

inspir lumina,
soarelui obosit,
expir întunericul...
pânza de păianjen
a vremii,
uneori acoperă totul,
rămâne doar 
o lumină...
o lumină difuză...

pe vârful muntelui,
acum, ascult liniștea...

CĂTĂLINA MUNTEANU

Tot și toate

Aş vrea să te privesc în ochi

când mă atingi prin semne mute

să sparg lentila de contact

ce ne răstoarnă în reflexii,

să-ţi mângâi chipul obosit,

să poposesc pe-un gând şăgalnic,

să-ţi fiu lumină, iad să-ţi fiu,

să mă înec într-un albastru

şi dincolo de tot şi toate,

să te iubesc la nesfârşit,

să fiu ce n-aş putea să-ţi fiu

femeia ta în tot şi-n toate,

chiar şi atunci când nu se poate...

DIANA LOLA

Visul unei nopți de iarnă

A nins cu friguri peste sânii mei,
Ȋn noaptea asta, trec cea mai frumoasa iarnă,
Săruturile moi lovesc ȋn ei,
Când se desprind de gura ta să mi te cearnă,

Mai toarnă nea pe cerul lor, pic-pic...
E-aşa frumos când ninge cu iubire !
E iarna ta cu ochi de borangic,
E noaptea mea păşind pe rătăcire,

Şi fulguie pe sânii mei, mărunt,
Visul de iarnă scurs ȋn aşternuturi…
Tu ȋmi acoperi sufletul cărunt,
Cu flori de ger – ibovnice săruturi,

Şi geruri ȋmpietresc pe gura mea,
Marmoreene taine – ce se vor ştiute,
Că m-ai iubit ningându-mă cu nea,
Pe sânii mei cu cerurile mute…

E prea târziu

E prea târziu… copacii mă cerşesc la colţ de stradă,
Sunt lorzi fără averi, tu nu ai cum să-i crezi,
Eu le-am simţit doar umbra lăsată ȋn zăpadă,
Desculţă ȋndoială-n pantofi cu tocuri verzi...

E prea târziu… ninsorile s-au agăţat de ramuri,
Se fâstâcesc, timide, ȋn ochiuri reci de geamuri,
Se strâmbă ȋnspre mine, culori – marionete,
Iubitul meu… e prea târziu şi nu-mi mai este sete...

E prea târziu, iubite… sunt ȋnsămi iarna ta,
Tu ai ȋnchis fereastra, rupând copacii goi,
Şi cuie frânte-n stele se-nfig ȋn tâmpla mea,
Acolo unde plângem, ca proştii, amândoi...

DORINA NECULCE

Preoteasa de ceară

Numai în colțul acela nu ajungea
lumina. Sanctuarul era pustiu și noaptea
îmi acoperea umerii cu mantia de smoală

pe care au crescut stele din rădăcini. Mi-am tras gluga
peste cap și am înghițit frigul amestecat cu neliniștile tulburi care
se făceau ghem
la picioarele mele îndoiala se frângea în ecouri puternice.
orbirea îmi rodea din pleoapă. Cu dinți de metal
norii se petreceau, ca o paradă sumbră, pe sub ferestre.
Tăcerile-mi înțepeneau în gât.
oglinzile se priveau suspicioase, față în față, din dreapta în stânga
chipurile se conturau șterse și palide.
Tot mai palid,
cineva din afară îmi strecura o batistă mototolită în formă de trandafir,
șoptindu-mi:
- Ia, șterge-ți ochii de praful stelelor, iubito,
înserarea asta a uitat să înflorească și buzele tale au amorțit...
Gândurile mă fură pentru încă o noapte sunt preoteasa de ceară
am crucifixul imens înfipt în piept și candela pâlpâindă
în mâna dreaptă țin partea stângă a cerului
cu privirile adun neliniști, frici, regrete, cobor scări
cu trepte inegale, ciobite.
Învăluite în fum, capetele cavalerilor se dezgolesc de coifuri,
săbiile zornăie, scuturile se frâng, talanții vorbesc pe ascuns despre
cum se vând și cum se cumpără oameni.
Procesiunea urmează ecoul pașilor mei,
niște gothici îmi cer arginții cu
împrumut să-și cumpere percinguri din piața sclavilor
aud strigăte curmate de loviturile de bici,
portrete vechi se întâlnesc într-o lume a umbrelor uitate.
Îmi trec piciorul descălțat prin pământul sacru care
geme de blesteme.
Eu șoșotesc. O rugăciune
se pierde printre ruine, ca un abur cald.

Nu mai e mult. Taci! Urmează-mă! strig înălțându-mi candela și scutul.
Crește prin mine crinul, sfârtecând inima împărătesei. Mausoleul e păzit.
Doi lei din piatră își încrucișează săbiile, scot flăcări și ard cu pocnete
de bici.

Dar eu tot rătăcesc și caut lumina pe care am aprins-o cândva,
în seara aceea albastră de iarnă turbată
ca o lupoaică îndurerată.

ECATERINA SERBAN

Sunt Om

Ce s-a activat în vis
când m-am îmbrăcat planetă?
Respir pământ amestecat cu apă
cresc pomi ce-și înfig în carnea mea
adânci rădăcini.
Un tremur ușor
îl simt vibrând sub pleoape,
ticăit se-aude din ceasul bunicii…
Sunt planetă!
Nu știu dacă să mă bucur
sau să plâng?
Orbitez în jurul alteia mai mari.
Se-nvârte caruselul, rotindu-mă
și pe mine…
Din fuga de-ntuneric,
văd păianjenul ce țese
plasa lui, tăcută, enigmatică
și neagră… ochi cu deschidere spre mine.
Se rotește mingea de foc,
arunc un plin în poarta ta de gânduri.
Plasa cântă cu glas de sirenă,
mă-ndeamnă s-o privesc, s-o ating…
Rotesc ochii spre altă dimensiune.
Scap de plasa turbion.
Destin se numește plasa ta
sau iluzie de viață?
Pentru a găsi răspunsul
revin la straiul de om.
Emisfera dreaptă
mă așteaptă cuminte și răbdătoare,
mă ia în brațe !
Sunt iubită!
Sunt Om și mi-e de-ajuns!

Stelele curg

Știi iubite,
atunci
când nu ești lângă mine,
se-ntâmplă
ca toate stelele să curgă
în noaptea grea,
Albită de insomnie.
Curg ca apa,
de sub o streașină de tâmplă.
Și-atunci când stelele curg
cerul își caută echilibrul.
Se tot rotește-n punctul lui Arhimede
și disperat își caută soarele
în timpul cu pleoapele închise.
Atunci când stelele curg,
nici tu, nici eu,
nu vom mai aștepta un mâine
Să prindem visul împreună.
Arcuș și coarde
ne vor lua singure de mână,
iar orchestra
cântă cu încinse viori
sub arcușul unui Unu,
iubirea infinită
venită din Iubire…

GABRIEL GHERBĂLUȚĂ 

Nu mai cred...

Nu mai cred în nopţile fără de tine,

Cum

Nu mai cred în tremurul stârnit de picurii

Razelor de noapte în partea luminată

A ochiului tău ascuns…

Dinspre partea ta de lună,

Greierii nu mai cântă.

Nici greierii şi nici măcar verdele,

Nu trec.

I-ai pus în lesă, iubito;

Și chiar de aur fiind,

Lesa tot lesă rămâne!

În poezia mea, fluturii i-am inhămat

La troică,

Iar Dumnezeu le face cu ochiul.

Somnambulism...

Ochilor mei le e somn
Mie nu
Ar vrea să îşi pună capul pe o piatră
Şi să se odihnească,
Lăsându-mă în plata Domnului
Să hoinăresc singur
Cu doua flori de romaniţă
În locul gol lăsat în timpul somnului.

Închide geamul, 
Iubito!
În nopţile cu lună plină, gândurile mele
Îşi parăsesc păstorul 
Şi pleacă somnambule, ţinându-şi echilibrul 
Pe o rază -
Goale sunt
Au lepădat cămăşile de noapte
Să nu se împiedice în poalele prea lungi

Mersul pe sârmă cere sacrificii,
Iar ochii,
Ochii continuă să îşi doarmă visele
Cu capul aşezat pe o 
piatră... 

  

Nesupusele...

Și îi spune copacului, copac,
Pentru că nu îi putea spune altfel…
și îi spune iubitei, iubito,
Pentru că o iubea şi nu putea trăi fără ea…
și ii spune mamei, mama,
Pentru că fără ea, nu ar fi existat şi nimicul
Ar fi fost în toate..
Și îi spune lui Dumnezeu, Dumnezeu,
Pentru că omul din el avea nevoie de un stăpân…
Numai cuvintelor din el, nu le spune în niciun fel…
Ele rămân ca şi in ziua dintâi,
Nerostitele,
Nenumitele…

Când nu te simt...

Când nu te simt
Sunt ca într-un afară friguros şi umed
Privesc prin geamul aburit
Prin care sufletul tău
Îmi scapă
Doar îmi amintesc de căldura
Interiorului
Ea nu a dispărut odată cu
Tine

Persistă în mine starea de
Pus la colţ -

De înlăturat de la alergarea în doi
Geamul e tot mai aburit -
Prin el nu mai răzbate
Parfumul în care te înveleşti…

GHEORGHE SEBANESCU

Dincolo de departe

Un rând dintr-o poveste
îmi este viața mea.
- Destin, îți cer, numai acum!
- Tu să mă uiți măcar o clipă, veșnic
de ar fi timp în lumea ta!
Acum, sunt om în trup și suflet.
- Destin! La voia ta.
Mâine, am să fiu o stea.
- Tu ce-ai să faci,
privești lumina mea?
Un cimitir de amintiri
le las aici cu tine,
iubirea o păstrez, sunt eu și ea.
Acum, ca suflete pereche
ce au suferit la poarta ta,
hrăniți doar cu durere.
Mi-ai smuls iubita
din rădăcina ei!
Pe mine, m-ai zdrobit!
- Tu uneltești cu moartea?
- Rămâi în lumea ta.
Desprinși doar din durere,
suntem un tot, un eu și ea
lumină și iubire,
în drum - deja o stea.

Durere găzduită în altar

Tu te ridici din orizonturi vii
sosită din lumi ascunse.
De pământ, de apă, de foc,
nu ești străină,
durere găzduită în altar.
Tu suflet neînvins,
materie în plâns
de lacrimi părăsită.
Renasc!
Păcatul cel păgân
l-ai transformat în ceară.
- Lumină, vino, tu,
topește îndată răul!
- Tu, renăscut
aievea pruncului curat
din orizonturi vii,
culegător de slove,
aduni cu grijă rima,
te uiți de-a lor tărâm
pământ și apă
cu forme ancestrale.
- Lumina mea!
- Creație, mă cheamă!
Pe lemn de cruce, mă așază,
în pajiști de cuvinte
este al meu contur
iar sufletu-n iubire
își spune ruga sa.
Rămâne-n veci cuvântul,
pământ și apă
din orizonturi triste
pătrund în negura uitării
iar tu ramâi
altar de suflet în Destin.

Simboluri, taine de-nceput

Simboluri taine de-nceput
dorinţe întrupate în spaţiu şi fiinţă.
Pentagrama cu șarm şi vrajă
încremenită într-o sublimă
atingere de boare.
Privești adânc, îți este scris,
pătrunzi prin iris în făgaș de vis,
colinzi prin timp de ieri şi azi
sau încă neatins.
E formă din linii şi culoare,
te-afunzi, accesul îl ai
să dormi pe el la infinit.
Te anină, încântat dorești să le atingi,
te zbați între ispite și real.
Sunt arcade de subînţeles
ce-și schimbă forma,
devin mister, acoperite în sclipire.
 Uimire!
Sunt ude, în lacrimi, doruri pururi,
zile din calendar de când în om mijea
cuvinte de nectar din mezozoic.
Percepem nevăzutul din aștri și pământ,
discernem vrute existențe
simțim prin excelență.
- Cunoaşte neștiutul?
Silabe îngerești, amprente de iubire,
te încântă, par ireale
sfârșind în mijlocul de pietate.
Tu vrei să știi că-i locul unde
ochii-ți pierzi în desfătare.
E rond de vis, adâncuri,
e ascultarea celui ce-și caută
dreptul la real, etern mister.
Prefigurând ispită în șirag de vise
contemplu maxim.
- Priveşte Afrodita!
Extazu-i ireal, e visul în care vrei să mori,
himera cea dorită de milenii.
Poartă în ea esenţa vieţii
îi aparţinem ei, celei eterne. 

GEORGE SAFIR

Pe trupul tău, ca de vioară...

Pe trupul tău, ca de vioară,
arcuş m-aş face să te cânt
şi să te zbaţi, şi să te doară,
într-un solfegiu ca şi când
l-aş fredona întâia oară...

în trupul tău, ca de fecioară,
m-aş ostoi spre empireu
de unde-apoi, seară de seară,
te-aş asculta cum cânţi, doar eu,
pe-un portativ de primăvară.

...şi trupul tău, dulce povară,
l-aş înălţa de subsuori
să vezi din ceruri cum coboară
parfum de îngeri şi de flori
în dulci arpegii de vioară.

pe trupul tău, ca de vioară,
mă întind ca o liană
şi braţul meu te înfăşoară,
într-o gamă melomană,
într-un preludiu sfânt, de vară.

...şi nu mă mir cum se îndură
tot calendarul plin cu sfinţi,
de ce-n această uvertură,
atât de tandru mă alinţi
cu o divină partitură?!

Şi toamna, prinţesă, plouă cu îngeri!

Prinţesă, ce cauţi la mine în suflet?
Mă răscoleşti, îmi iei şi tihna din cuget!
Nu mai cutez ochii spre tine să-ndrept,
Ştirbă mi-i lancea, amorţit braţul drept.

Stăpână pe noroade şi imperii,
Femeie - mă farmeci, despot - mă sperii!
Ţi-am fost cavaler, prin braţele-mi scuturi
Purtat-am, în vise, roiuri de fluturi.

Ce ţanţos păşeam, când gingaşa mână
Noaptea tânjeam să ţi-o sărut, stăpână!
Mireasma de poale, în mers unduit,
Mă roade ca râul, prin mal prunduit.

Gura ta, dulce, mai dulce ca mierea,
Povară o port, sfântă-i durerea!
Şi-s mândru că sufăr, în moarte o duc,
Prinţesă, mi-i vremea, de dor, mă usuc!

Cum frunza, toamna, din ram se desprinde,
La fel, braţul meu spre tine se-ntinde.
Omul renaşte trecând prin înfrângeri
Şi toamna, prinţesă, plouă cu îngeri!


GEORGE TEI 

GEORGE TEI – Ne-am întâlnit

... când merii fluturau
steaguri albe
prin aer

fiecare
în câte-un cerc
ca două mulţimi diferite
priveam fluturii şerpuind
în jurul nostru
înroşindu-ne obrajii

ca un pirat
aruncând o săgeată - inimă
ţi-am intersectat cercul obţinând
o mulţime mixtă ...

GEORGE TEI – Operație pe cord deschis

alergăm
unul
spre celălalt

paşii înghit
distanţele dintre noi

ne atragem ca doi
magneţi cu poli diferiţi

ne privim ...
pe cerul ochilor tăi
nici un fulger

trupul tău respinge
transplantul de iubire ...

GEORGE TEI – Lasă-mi dragostea!

Dă-mi, Doamne
cuvântul
să-l lovesc de stânci ...

... văzul şi auzul să trimit
cercetaşi printre prieteni

dar, mai bine
lasă-mi Dragostea!

fără ea
nu voi putea urca
treptele ce mă vor duce
în adâncul sufletelor ...

GEORGE TEI – Pastel

Soarele şi-a tuns
pletele ...

negurile iau locul
luminii
iar gheţurile,
gheţurile au legat bărcile
de maluri

dar, iată!
soarele aruncă-n noi
săgeţi
şi copacilor
dinţi verzi le-au crescut!

ah!,
dacă iubirea mea ar fi iernat
la tine-n suflet ...

GEORGE TEI – Numai pentru dragoste

Noapte fulgerată de
privirile tale sub care
ia foc o inimă

... şi colţul acesta e
prea proape de lume
dar
ziua îngenunchează
numai pentru dragoste! ...

GEORGE TEI – Niciodată, cuvintele

Ne căutăm ca
izvorul marea şi cum
noaptea visul,
ca privirea zareaşi omătul
iarna ...

niciodată cuvintele
n-au fost
atât de firave
dar
cameleonul ştie
să-şi ascundă prezenţa
în faţa primejdiei

... ca o viaţă anii
şi cum paşii drumul,
ca un mal pe altul sub
un pod de gânduri ...

totdeauna
primele lovituri fi-vor
mai puternice
totuşi
rana de pe urmă ucide

... cum o stea
pe alta
într-o lume oarbă...

GINA ZAHARIA

Pustnicul din calendar

Curios câți profeți mi-au spus: nu te atinge de acel țărm −

poartă răni otrăvite
cusute cu fire de nopți ploioase,
ucide în somn și-n ceașca de cafea, și-n descântecul luminii!

Ei, bine, fiindcă se zărea de departe și părea credincios mării,
am închiriat un naufragiu,
o furtună pe cer înaintea duminicii
și două priviri.

Niciodată, nu terminasem de citit prefața iubirii,
aveam impresia că cineva plimbă scoicile
de pe o corabie pe cealaltă,
acum știu,
este el − pustnicul din calendar,

din când în când face inventarul orbilor
și se roagă pentru fiecare val înecat lângă țărm.

Atunci, se mai dă o sentință dragostei.

Am dormit mai mult de-o tandrețe, dar mai puțin de-un puls nebunesc,
începusem să scriu cuvintele profeților în nisip,
țărmul acela era dirijor pe scenele boreale,
mi-era teamă să mă caut,
inventam fel de fel de jocuri,
altfel, am fi murit, instantaneu, pe inima unui prizonier de șoapte.

Răscumpără-mă

Femeie, în târgul de astăzi
s-a vândut ultima copertă de zăpadă,
zadarnic, aștepți,
am dat-o cu ochii închiși,
era unicat,
îți promisesem c-o păstrez, odată cu autograful
primului impuls.

S-a tras la sorți,
a cumpărat-o un zidar cu stare;
sigur n-ai fi avut atâtea cortine pe care să joace lumina
din unghiuri colorate,
poate m-am înșelat,
dar dinspre tine, urcau munți
și-i tot îndepărtam cu mâna să nu mă zgârie.
În sfârșit,
am scăpat de rucsacul în care-ți căram inima.
………………......................................
Îți scriu
dintr-un iad fără tine.
Au trecut zece nori și un înger grăbit,
mi-au înapoiat ochii
și o silabă din numele care m-a orbit.
Atât.
În rest, trebuie să mă descurc.

PS: Urmărește copertele din târguri,
răscumpără-mă!

IOANA VOICILA DOBRE

Vis pierdut

Undeva, printre rânduri
ne-am întâlnit.
Ce beţie!

Plecasem în gânduri
cu aripa
frântă.

Timpul mi-a lipit-o
să-ţi pot îmbrăţişa
durerea.

A urmat un dans
de nori
de fum şi cenuşă.

Plouă şi pământul
se îngraşă iar
cu regrete tardive.

Tu, rămâi aceeaşi
pasăre rară,
tinereţe!

Memento

Mă regăsesc la lumina lămpii
într-o seară a greierilor:
eu şi imginea mea
două umbre ce dispar,
născându-se...

ELLA FRANC

Ecoul iubirii

Dincolo de geamul lumii se aude mersul
îngenuncheat al păsărilor lovite de alicele timpului
spre atelierele unde se făuresc aripi pentru desăvârşire

(îngerii creionează tipare pentru zboruri înalte)

liniştea bisericilor, înălţate din lacrimi de roze,
plânse în rugăciuni sângerii, la picioarele icoanelor de sticlă,
alungă întunericul sufletelor albe,
de-o parte şi de alta a vremurilor presărate de cenuşa tămâiei;
se numără vlăstarii răsăriţi din glasuri de piatră şi ţarini însorite

(umbrele sunt mai înalte decât cuvintele)

anafura dimineţilor crucificate de dangătul clopotelor
se împarte, tac-tic, în bucăţi rotunde de timp, plămădite
la ora nouă de tălpile verzi ale îngerilor:
„Bate şi ţi se va deschide!”

(aripi de iubire se înălţă din giulgiul sărutat de femeile mironosiţe)

Concentric

Într-un gol, mă rotesc...

Cu tălpile, citesc în petale de mac
iubiri însângerate
şi tac

Într-un gol, mă rotesc...

Ating, cu ochii, conturul unui fluture
într-un gând nedecriptat

Tac...
şi câmpul rotund de atât roşu,
îl străbat cu un suflet opac.

MARIAN DRAGOMIR

Nerușinatul

Credeți-mă,
am întâlnit oameni obișnuiți
ce mor pe la balcoane
de la început până la final
cu cerul în poala vieții

credeți-mă,
am întâlnit tineri
cu viitorul soare-orbitor
cu rudele sub vraja vecinilor
care și-au dat seama
că nu știu să zboare

eu nu consider poeții oameni
glasul lor este femeia tânără
ce gonește gândul prin măduva oaselor
iar când mă gândesc
mi se face carnea nor

nu trag concluzii pripite
pe de o parte
aș vrea să cred că sunt bolnav
dar s-a întâmplat ceva
nu știu să mai vorbesc
așa că mai bine
fac amor ca poeții

Cine este pentru cine

Oameni ascultați

votez orașul fluid din cununia civilă

cu emoții după perdeaua travaliului

credeam că induc sex

dar am învățat

să schimb emoțiile în legume de plastic

verde - acord

femeia de la piață a văzut la tv 

un val tăiat cu scene din acvariu

un sistem de a umple emoțiile

fetelor cu funduri mijlocii

o membrană de sticlă

ce zbate visele noastre

stați

mai sunt trei zile

până deschid versul de stradă spre voi

cu doamne goale

misogini și pudibunzi

vorbesc o poezie morbidabilă

stasera orașul petrece

eșecul vieții politice

cu clipe de răgaz

ce mai este optica în clipele acestea

Visul

 
Salutări oamenilor

sunt conectat de trei ani cu versul
l-am tradus cu ajutorul unui vibrator de îngeri
o unică grosolănie
a inteligenței ce mă părăsește

poemul nu are rușine
dar vorbește pe la sesiuni cu fler de viață
zâmbesc permanent prin el cu cei ce întreabă
„ce vrei să zici”

sufletul a fost mereu schimbat
dar am revenit la distorsiunea actuală
cu care am recoltat
moralitatea de prin ogorul visului

vedeți linkul
dați click pentru vastul vostru intelect
sunteți pătrunși de mentalul unui ideal
ce comandă o zi împlinită
cu persoane refulate

dați share la pagina voastră

Ajutați-mă și pe mine

Rog pe cei care susțin viața

să mă adauge în lista cu privilegii

mă doare versul când sunt

batjocorit

umilit

disperat după apă

scuzați-mă

dar eu susțin tirania versurilor

sunt liber

spun ce simt

gândesc

nu mă ascund după nickname-ul

umilință

îți place să stai pe pragul amintirii

/nu-i așa/

amintește-ți sentimentele postate acum o săptămână

pe pragul apei

avântă-te

good morning

MELANIA GROZAVU

Oare

Oare pe mine,
Doamne,
M-ai făcut sferă,
Lăsându-mă zadarnic
Să-mi caut
Jumătatea?

Dar,
Doamne,
De când mi-am dat seama
Ce sunt,
Am început să-mi caut
Cealaltă
Sferă!

Am dispărut dintre rânduri

Am ascuns

Tot ce-n mine vibrează.

Nu las dovezi la iveală:

Tristeţi,

Bucurii...

Nu-ti las la-ndemână

Nimic din ce simt.

Mă trădează

Doar zâmbetul -

Răspuns

Al privirii hulpave,

Cum ştii...

Şi-nchid

Orice cale spre mine.

Furtuni

De tăceri

Îţi trimit să le simţi.

Nu mai pot să visez,

Nu-mi permit

Nici măcar s-aud gânduri,

Sau şoapte

Fierbinţi...

M-am ascuns.

Printre rânduri nu sunt,

Să nu vii,

Traversând

Anotimpuri de joc!

Pe Pământ n-avem timp

De iubire,

În acest Univers

N-avem loc...

  IOANA BURGHEL

Colecționar de orice

Colecționez orice
mai ales dezamăgiri,
fragmente de viață și șoapte...
Veniți la anticariatul de noapte!
Primesc și ghete murdare...

Aici e puțin altfel
Cărțile nu au ce căuta!
Ofer doar un suflet
preș la intrare 
să vă ștergeți pe el
noroiul unei vieți efemere
dintr-un timp imediat sau nu prea...

Veniți la anticariatul de noapte!
Sunt un om bun!
Colecționez dezamăgiri!

Uneori și tristeți mincinoase
și iubiri...

Nu pot avea mai multe sicrie!
bateţi cuie aşa,
în singurul existent
care-i viața mea!

Să nu vă temeți!
Poate voi sângera puțin...
Dar sunt un om bun!

Cândva, am să colecționez 
o ploaie...
Veniți la anticariatul de noapte!
E gratis orice!
Chiar inima mea...

Umbra

Mi se rotesc cuvintele a toamnă,
Cu lacrimi de amurguri violet,
Secundele ne hărţuiesc a dramă,
Într-o iubire arsă incomplet.
De mă zideşti în tine ca pe-o Ană,
Promit să nu descânt acum să pleci,
Şi poate umbra ta venind, în taină,
Nu s-o mai pierde toamna pe poteci.
Când somnul peste pleoape mai adastă,
Purtând, pe gene, vise de femei,
Vreau umbra ta să vină la fereastră,
Rupând, din miezul nopţii, un crâmpei.
Să vindece pustiul din odaia,
În care nu ascund decât năluci,
Sărutul tău s-aprindă iar văpaia,
Iubirii răstignite, ieri, pe cruci.

MIHA AIONESEI

Cu tine, sunt anotimp

Timpul răsfoia monoton file de cer

rătăcite în labirintul nesfârşit,

când femeie, când copil

şi vine, ea, zăluda!

trece prin mine, ca glonţul

printr-un stol de vrăbii,

pune un căluş să nu strig,

scoate mucegaiul,

împrăştie praful din oase,

venele năpârlesc,

iau forme de şarpe,

intenţii oprite la jumătate de anotimp

se zvârcolesc de verde.

simt miros de sânge nou,

de soare, de muguri,

fluturi izgoniţi se-ntorc acasă;

şi cânt ca o ciocârlie

care îşi aude prima oară glasul.

Dialogul iubirii

        

Trecuseră luni de aşteptări;

ar fi avut atâtea să-şi spună...

tăceau strivindu-se din priviri;

mâinile -

gesturi prelungite în suflet -

cotrobăiau după cuvinte

era târziu să se ascundă;

cu braţe pline de păsări,

dorul întâmpină cu triluri...

plouă şi ploaia

spală singurătăţile,

dar ei tac, îmbrățișați;

inimile devin acvarii

în care rătăcesc temători,

ecou în ecou,

şoaptă în şoaptă,

fascinant dialog între doi muţi,

învăţând alfabetul iubirii sub ape.

Atingerea

Mâinile tale senine pe trupul meu

îmi amintesc de mine din alt veac

ca și cum aș fi stat într-un sac de oase

și dintr-o dată am simțit

că mi se conturează umbra,

deși e noapte

uite, cum se dă pământul deoparte

și-mi cresc violete dintre sâni

iar tu nu te mai saturi să guști

bucata asta de stârv obosit,

mirosind a patimi,

de parcă ai fi magnetofon

rătăcit pe o bandă stricată

îmi repeți că sunt frumoasă 

tac și ascult mă agăț de fiecare

deget de lumină care-mi cutreieră brazda

în care m-am afundat fără vină

gâdilatul din ureche

crește orgoliul cât casa,

iese din mine, străpunge nepăsarea,

armăsar ținut prea mult în lesă

nechează la fiecare atingere

e bine, mi-e prea bine, acum,

dar cine poate să știe

dacă e de ajuns fericirea de a-ți fi

coama în vânt dă semne de fugă

prinde căpăstrul și leagă-mi pământul de tine

să mă simt vie...

MIHAELA ALDEA

Paradox....

Îmi place starea de vid

sufletul are concediu
dar eu îl etalez pe tarabă
dă bine la negustorii de kitschuri
sunt mioapă
văd frumos doar aproape
aud când muzica prinde zgomot de manea
folosesc întruchipări de cuvinte...
cu formă cool
zgâriind întregul autohton
pentru care cărturarii
au murit dând viaţă

zâmbesc...

ieri mi-am pus doi
canini din fildeş
îmi apără imaginea
intransingentă
iubesc efectul de turmă
şi transhumanţa
obedienţii nu pierd niciodată
îşi aşteaptă doar rândul
dacă nu astăzi
mâine

gândesc când nu gândesc
că pot gândi
deşi coerentă unii se uită ca la urs
atunci devin anormal de normală
aş putea compara fenomenul cu
percepţia iubitului
deşi îl iubeşti nu-l poţi vedea
mintal
sau când pentru cea mai mare durere
lacrimile intră în criză
pentru c-au plâns prea mult
când au luat împrumut
sentimente vremelnice de la F.M.I.

sunt atât de obosită când mă odihnesc

Când...

Când m-ai sărutat prima dată,

cerurile s-au luat de mână,
suspinau în pleiade,
stele ardeau de dorinţă,
vântul adormea sub sprânceana
florii de lavandă...

când m-ai sărutat prima dată,
Măiastre au ieşit din castele,
mi-au dat aripi
decupate din curcubeie,
prinse pe umeri
de nuferi rătăciţi
printre ape...

când m-ai sărutat prima dată
..............................................

Temniţă

La capătul durerii
lumina albă cade, opac,
în Alcatrazul construit noaptea,
când tăcerile ţipă,
pescăruşi vin şi fură
câte o încrengătură de vis
din şotronul vieţii zidit vertical;
pot să văd, afară,
castelul Fetei Morgana,
astăzi, s-a transformat într-o lună,
a exilat soarele şi i-a furat inima,
lăsând-o lavă să curgă
printre suflete îngheţate
peste timp,
iubiţi cu chitare...

MIHAELA MERAVEI

Infinit

Cu vârful degetelor,
abia crescute
dintr-o celulă în diviziune,
iei pulsul vieții,
radiezi, necondiționat,
iubire fără sfârșit;
când îmi atingi sufletul,
mă întreb,
ești o minune
căci pot trăi cu tine în mine,

mai bine, îți spun copil.

Odette Bota - Et benedictus fructus ventris tui...

(Și binecuvântat este rodul pântecului tău...)

În noaptea walpurgiei, Șeherezada culege basme ţesute din frunze;
toamna descântă cuvintele, despletind galaxii
pe creştetul lunii, prinţul recită poemul crepusculului din veacuri
şi oceanul primeşte sigiliul miracolului de lumină neagră;

În somnul Amaliei, fiul îngerilor scrie surorii, cu slove arabe:
tu esti Amal-speranţa... tu esti Amal-speranţa...
pe obrazul mamei, plâng fulgi din aripile dorului nenăscut;
doar Crăciunul aşteaptă să-şi ferece ofranda într-un colind;

Surâsul fetiţei binecuvântă eternul din cartea facerii
căci, iată, doritul e la porţile amintirii, rupându-i peceţile;
cu lacrima lui, germinează visul femeii, demult, adormite;
îngerul vestea din auroră geneza şi ascultându-l, ea a zămislit...

RALUCA NICOLETA BOCU

Poem pentru copacul lui Dumnezeu 

Eu ştiu că n-am să mai văd niciodată
un poem perfect cum e un copac
cu o gură ce se hrăneşte cu stele
ce-şi potoleşte setea din laptele de sân de pământ,
un copac ce-l priveşte pe Dumnezeu, zi şi noapte
şi cu braţele - ram, se roagă cu frunze la El.

Vara, îşi prinde cuib în puful de pasăre
şi-n iarnă îşi culcă pieptul pe zăpezi de nori,
el e intim cu stropul de ploaie
şi face dragoste cu adierea de vânt
în lumină

poemul meu e un fals cântec de ramuri,
căci numai Dumnezeu poate face un copac
să respire cer...

Copil stejar

Eu vin din lumea ceea în care ai mai fost,
Sunt doar copil de floare, de rază și poveste,
Mă văd cum stau pe-o stea ce nu îmbătrânește
Și vreau secunda lumii să o opresc, cu rost.

Tu să te-ntorci acolo, în veacuri separate
De lumea de poveste, în cea de oameni mari,
Căci poate azi, cei mici, de mâine sunt stejari,
Din frunze verzi ,se schimbă în frunze conservate.

Eu sunt copilul mare, prin sufletu-ți copil,
Respir un aer dulce din valuri reci de mare,
Furtuni de vise-ți bat misterios în soare
Și porți izbesc în lumea ce crede că-s umil.

Și pot să fiu scânteia din jarul de nestins
Cu inima ce arde în trupul meu micuț,
Mai chem spre tine săbii, mereu să le ascuţ,
În vâlvătai te-aprinde să fii și tu cuprins!

Tu eşti copilul, oare? Să-ți fiu copilul eu?
Mă-ntreb și eu, asemeni, ce suntem peste vreme,
Tu n-ai curaj să-mi spui, te zbați în anateme,
Iar eu rămân răspunsul copilului, mereu…

Eu sunt secunda lumii în timpul tău hoinar,
Îmbătrânești cu vremea și mergi alene-n pas,
Mai vrei să iei din zgura măsurii ce-a rămas,
Din timpul meu, îți dau, să fii copil - stejar!

GIA RAMONA IONASU

Poem roșu

Într-o zi, ți-am dat bătăile inimii mele
și m-am întors, neștiută,
în norii mei, revărsați
pe câmpii de floarea-soarelui.

Caută-mă,
m-am uitat puls roșu în tine.

Fluturii care mor

Ploaia mi-a ucis fluturii
pe care-i desenasem pe geam
în așteptarea unui basm
prea strâmt
pentru o cutie cu vise.

bulinele lor
își mușcau ritmic buza de sus,
înecându-se
în cercuri prea goale.

azi, culorile plâng, înfundat, pe pervaz,
un octombrie inutil,
strivit de fereastra închisă.

când toamna plouă,
fluturii mei mor
în scrisori fără destinatar.

Acute

Strecor
lumini şi umbre
prin sita bătăilor de inimi.

mă înfioara
câte un zâmbet cald
ce mă ajunge din urmă
cu gheare de uliu.

duminica asta
sună a clopot spart
şi a rugăciuni arse
în vârf de munte.

caut cu ochii închiși
depărtarea
în care mirosul tău
s-a îngropat
pentru totdeauna.

m-ai învăţat
să iau zilele pe umeri
şi să nu le las jos
neînflorite.

şi azi, fac, la fel, mamă,
chiar dacă e una
pe care aş face-o
una cu pământul.

ROMIŢA MĂLINA CONSTANTIN

Amprente

De vreme ce te am la capătul strigătului, 
astăzi, e ziua în care ceva transparent 
mă inventează dintr-o pereche de cărări împletite 

privește-mă, din rugul de foc; 
nu ai dreptul să mă întrebi 
de ce opresc o frunză care picură apa vie 

vei înțelege mai târziu, 
poate prea târziu, 
că m-am născut din neputințele tăcerii 

strânge-mi pântecul 
în fiecare verigă ce clocotește 
în contracții ce te micșorează într-un punct 

dacă nu am murit, 
așa a fost scris, 
să fii tatuat cu colbul meu 

degeaba încerci să te ștergi; 
atingerea mea te învăluie ca o tornadă...

 Spații

Cuvintele mele se strecoară 
printre spațiile libere; 
dacă te uiți, mai aproape, la mine, 
sunt descheiată la doi nasturi 

o femeie frumoasă miroase a mere coapte de vară 

știi 

mi-e așa un dor de pălăria 
prin care se răcorește muntele 

amintește-ți 
pe culmi aerul te amețește 
din zori până în zori 

privește, 
se arde miriștea 
chiar sub ochi...

Fără sfârșit

Sunt doar o simplă supraviețuitoare a unui naufragiu 

totul s-a petrecut lângă o uimitoare lumină 
într-o viață banală 
când mobilam cămăruțele fără sfârșit 
din ghiocurile oamenilor 

în jur bulevardele par imense 
iar pumnul meu se deschide stângaci 
ca primul pas al unui prunc 

n-am dreptul să urăsc întunericul 

cine m-ar putea cunoaște 
decât veșmântul meu 
pe care îl împart cu tine 

sunt doar linia abisului de care se agăță cerul

FLORENTIN STRECHE

Tinerii

Aripi, adieri şi frunze, cât mai multe,

soarele pe cer, tinerii se sărută cu har.

Ei nu pleacă de pe pământ grăbiţi,

ei rămân îmbrăţişaţi ca nişte misionari,

să le dea şi altora ce a mai rămas

din rătăcire, din zile şi nopţi dăruite

pe altare nevăzute pentru omenire.

Ah, tinerii ăştia se iubesc ca frunzele

căzute pe pământ în adierea vântului,

ei nu greşesc cum scrie în Scripturi,

căci Cerul le zâmbeşte pe trupuri,

îi arde neîncetat, până la transformare,

şi îi lăsă în jurăminte de-o clipă,

în priviri ce numai Timpul le ştie.

Iubiţi-i pe tineri, cât timp sunt aici,

fără nicio ură, până nu e prea târziu,

când vorbesc liber naturii şi iubirii!

Iubiţi-le chipul şi tăcerile uitate,

Sunt aici cu ochii sticloşi de mărgăritare,

însoţindu-le zbaterile în chip de alinare.

Promiteţi, pentru numele lui Dumnezeu!

Nu scriu poezii

Eu nu scriu poezii

de dragul unor femei,

am energie pentru rime,

adio, vouă, iluzii feminine!

eu nu scriu poezii

să-mi cumpăr iluzii,

sunt lefter şi nefericit,

iubind tot ce-i sfinţit.

eu nu scriu poezii

în parcuri pustii,

înconjurat de străini

cu priviri de arginţi.

eu nu scriu poezii

decât pentru iubiri

născute între oameni

cu averi în ceruri.

eu nu scriu poezii

să-mi cumpăr iluzii

în parcuri pustii

decât pentru iubiri.

Iubirea de bețivi

Motto:

Eu vreau să mor,
eu vreau să mor
de sabia mea!

E nevoie de o nouă lege

pentru oameni:

iubirea de beţivi -

e nevoie să îi auzim

cum plâng deznădăjduiţiîn timpul lor absolut,înotând printre chipuride realişti eterni,cupizi şi treji.

O lege sacră degrabă,o hotărâre de urgenţăpentru aceşti fericiţi nefericiţi,îngeri cu sufletul în piunezecare rostesc adevăruriuitate pe ziduri.

femeile i-au părăsitdin nepotrivire de trăire -e adevărat că miroseau nesănătos,miroseau a începuturi,cu tâmplele lor murdare de lut.

Votaţi-i pe beţividacă îi simţiţi,dacă îi auziţi,dacă îi vedeţilângă voi!votaţi-i!sunt mii...

……………………………………

ELENA BUZATU

Gânduri la cafea

Cafeaua la gurǎ o duc
... gândind la tine
mǎ frig
cafeaua-i fierbinte

Ţin lipitǎ ceaşca de piept 
şi cafeaua-i fierbinte
... gândind la tine
o mişc în neştire

Aromele-i fierbinţi 
mǎ scot din minţi
lacrimi …fierbinţi
... gândind la tine
ca lava coboarǎ din munţi

Arome... lacrimi
frig tare îngemǎnate
cǎ nu ştii 
ce doare mai tare
de ce vânt sunt mânate
... mi-i gândul la tine 

În braţe mǎ strâng
mǎ ghemuiesc
în forma-mi primarǎ
trupu-mi chircesc
de dor, scâncesc
mǎ ghemuiesc
strângând la piept
într-un gest nefiresc
cafeaua fierbinte
... şi-mi bântui prin minte

Doar ea rǎmâne
şi mǎ ţine vie
tǎciune aproape stins
în cenuşa-i fǎclie

Ce-aşteaptǎ nins
sǎ fie reaprins
cu-o uşoarǎ suflare
o adiere... o boare...

Simfonia iubirii

Simfonia

toamnei, în tăcere

liniștea așterne

pe locurile lipsă

ca într-o eclipsă...

oare mai rezistă

în vânt, frunza

verde

de iubire,

tristă...

lacrimi efemere

curg

albe-n pânza

de demiurg.

ION VANGHELE

Pe țărmul tău...

Pe țărmul tău necenzurat,
De soare, ca pustiul, ard.
Dorințele sunt frunze, cad
Cu umbrele lor de păcat.

Ne zvârcolim doi șerpi obsceni,
Doi vrăjitori abandonați,
Din visul nopților plecați
Pe stratul verde de coceni.

Extaz de vreme, fermecat,
Impudic, ne absoarbe viu,
Mai mult de-atât, nu pot să fiu
În jocul ăsta depravat.

În flăcări, clipele se sparg.
Cu mine, totul oferit.
La pieptul meu, tu ai murit
Abandonându-te în larg.

Și ne-agățăm de infinit,
Trăind o clipă, efemer,
Gustând, întins, acest mister,
Cu îngerul îndrăgostit.

Apoi, secundele ne pierd
Pe-un maldăr de cenușă, ars,
Noi ne-am iubit ca un avans
Acuma, nu te mai dezmierd.

Și coridoare se desfac
În liniștea din noi, tăcut
E-o altă zi de împrumut
În care simțurile tac.

Iubirea umblă sfâșiată

Iubirea umblă sfâşiată
Şi plimbă umbra ta la geam
Privighetorile pe ram
Te cânt-acuma, despuiată.

Urzeşti, din şoaptă, dulce plâns
Ce curge-n mine ca un must
Din clipe, dragoste, te-am strâns
Şi-acuma floarea ta o gust.

Poate că par atât de crud
Când mângâi formele curbate
Un corp ce se desface nud
În ape calde tremurate.

În tine, patima-i răsad
Stropit cu năluciri de sânge
În ochi de zână care plânge
Sunt rugul florilor ce ard.

 Eu te-am pierdut

Eu te-am pierdut în vastele cunoaşteri
Iluziile tale prefăcute
Când tu tribut al veşnicei renaşteri
Rosteai doar adevăruri absolute.

În comedia vieţii derulate
Apocalipsă moartă de cuvinte
Noi aşteptam sfârşituri refulate
Într-un desfrâu de patimi ostenite.

Esenţialul şi-a pierdut de urmă
Şi am rămas dansând sub ceruri goale,
Iar sunetele nopţilor ne scurmă
Cu şoaptele desişului de poale.

Prin vis trecând, câinii, acum, ne latră,
Iar stelele burează încontinuu,
Arzând lumini pe-o sepulcrală piatră
Ce ocultează sfărâmând seninul.

Târziu, vom arde despărţiţi pe rug,
Pe-o cruce răstignită de iubire
Cu amieze plânse în amurg
Într-un proces străin de istovire.

Și tu, prin mine, treci...

Şi tu, prin mine, treci, ca Marea Moartă
Ce vântul o sfâşie şi valurile-i poartă
O pasăre, un chiot din cerul răstignit
Pe care însă marea, în ea, nu le-a găsit.

Se nasc prăpastii oarbe de ceaţă şi de apă
La sânul ei, doar demoni făptura şi-o adapă
Şi nopţile sunt geamăt venind dintr-un străfund,
O lume de tristeţe în care mă cufund.

Trec stele fără aripi şi pesti fără dorinţe;
Se ţes ziduri de umbre lipsite de credinţe,
Păduri în care lupii, în somnul lor, tresar
Şi muşcă, iluzoriu, cu dinţi de chihlimbar.

Iubirea-i o minciună, degeaba, ea mă strigă
Şi gura ei cu patimi încearcă să se-nfigă
În inimă şi suflet să mişte-n valuri lacul,
Tristeţea e răspunsul, tăcerea este leacul.

Deasupra, murmur urcă visul ce se destramă,
Dorinţa e o umbră ce încă mă mai cheamă,
Doar ploile mă spală cu gheara lor lichidă
Şi noaptea-ntoarce cursul în somnul din clepsidră.

La piatra sepulcrală, te chem, acum, păgân,
Cu frunzele de toamnă, tăcerea o îngân
Şi umplu tot înaltul cu feerici curcubee
În veşnicii de umbră, ca să te chem, femeie.

IONEL CREŢU

Te caut

De n-ai fi tu, s-ar duce dorul
în căutarea ta, pribeag,
urmând inform, enorm, calvarul,
rostogolire fără cheag!

Dar cum tu eşti, cum tu exişti
şi patima-i văpaie vie,
că nu-i în van, de vânt morişti,
mi-o dovedeşti,… dar şi eu, ţie!

Atac de panică, e drept, aveam,
un junghi, ca un cuţit, de stress;
mă întrebam: castel mai am?
Căci gândul rău îmi tot da ghes.

Şi mă pişcam atunci, să mă trezesc,
gonind acel venin, gândul cel rău;
te sărutam ca să te regăsesc,
castelul meu, cu tot nectarul tău!

Fântâna

Irizări stacojii
chip verde, adumbrind,
ochi incercănat, privind ajunsul azur
unde un înger adună legând insule pustii,
uscate-n cuprins;

doar dacă scapă vreuna spre izvor,
o vei putea pătrunde cu apa ta vie...

Banca din parc

O, de-ar povesti banca din parc!
O, de-ar putea umbla în povestea ei!

Soarta a hărăzit-o cu rădăcini în iubire.
Ea geme neauzit; suspină poezie.
CV-ul ei, CD-ul ei,
placă de gramofon, scrijelită-n pasiuni.

A dospit iubirea precum
crudul hun dospea carnea,
uscând-o-n sarea calului înfocat,
bătut de foamea şi soarele stepelor arse.

Banca din parc, cal de bătaie,
altar, unde s-au cucerit şi dospit iubiri.
Braţele ei nevăzute,
împletind voinţe şi gânduri,
modelează melanjul dragostei.

Banca din parc ,
arhivă jupuită,
cartotecă cu suspine şi lacrimi,
oferă lustrul ei, iubirii,
conservând-o;
eterna poveste a iubirii. 

MARIUS IULIAN ZINCA

Contemplarea naturii

Într-un 

sentiment de bucurie

lăuntrică,
să uite cu totul de sine,

s-a cufundat

în contemplarea naturii…


Opusul rătăcirii

În rătăcirea minţii
trăgea adânc aer în piept
urmărindu-şi umbra
cum luneca pe lângă el.

Orele se târau cu viteza melcului,
i se părea că zorii
nu aveau să mai vină niciodată.

Când durerea şi spaima
i-au invadat inima, încerca
să-şi imprime în memorie

(că) opusul morţii

este dragostea.

Sub semnul întrebării

Sub influenţa
tensiunii,
asculta şuvoiul de cuvinte,
simţindu-se singur,
într-un fel romantic
cu ochii
încreţiţi la colţuri,
concentraţi,
când asculta
mărturisiri ce veneau
mult prea repede
să verifice
dacă sentimentul de linişte
era tot acolo,
să-l rânduiască
şi să-l pună

sub semnul întrebării.

Nălucire mistică

Cufundat

într-o nălucire
despre povestea mută

a pietrei aşternută cu imagini
cu fulgi tăioşi ca lama,
ochii s-au obişnuit cu penumbra

chipului

luminat
de înspăimântătoarea frumuseţe
a unui nimb
în limbajul acela

mistic

s-a ghemuit…

Bucurie alcătuită

Ochii
îi jucau în lacrimi

într-un amestec de uimire
privindu-şi bucuria feţei

alcătuită

din bucăţi din feţele altora

cu surâsul inefabil…

ELISABETA GÎLCESCU

Cu iubiri...

Am păşit peste mireasma nopţii,
Am adunat roua bogată,
Ca s-o păstrez pentru eternitate,
Din taina nopţii lăcrimată;
Doar roua-i pură, liniştită,
Strivind păcatul cu iubiri...






M-am risipit...

 M-am risipit,dar nu mai știu pe unde,
cutreier toamnele din noi;
ascult povara strunii învechite,
în vraja lunii, mângâind sărutul,
când toamna mă preface
în umbră, oglindind izvor,
cutremurat de ploi de vise ne’ncepute;
doar urmele se pierd în nerostiri,
prin ramuri, zac nedesfăcute,
iar dorul mi-l despici în noi cărări;
M-am risipit...

RADU POPA

Salutări din alte spații

Ploaia îmi exfoliază coastele

lasă în urma cârdul de imagini mirosind a cald

îmi strâng sufletul în cutii de carton

le mut de-a lungul venelor până ajung în suflet

acolo

le las să putrezească înfășurate în cârpele

folosite pentru ștersul geamurilor

mama le spăla mereu după și miroseau a săpun făcut în casă

acum totul s-a lovit de prezent cu o forță inimaginabilă venită din frică

am o mână pe cana de lut ars

plină de vin cafea sentimente transpuneri

scenarii clasice și noi pagini umplute cu un scris mic de fată

realizez pierderile

într-un fel

în jurul meu se aud tot feluri de cântece dispărute în timp

fantomele sar se-mbrățișează săruta leneș disperarea

am o frânghie legată de-un picior și barba ascuțită

cuvintele mi s-au lipit de cerul gurii

au gust de sânge stătut și țeava unui pistol mi se înfige în ceafă

îmi rămân urme rebele părul e ud și împrăștiat în diferite direcții

aud un cocoș cântând a treia oară

dumnezeu fie cu mine

m-am lepădat de lume printr-o grimasă absurdă

Criză de libelulă

11:02

Miroase bine în cameră asta făcută din pene

desfac un heineken mă joc puțin cu plasticul din capac

am în buzunarul drept gumă de mestecat veche

îi privesc piciorul înfășurat în muchii

se aprind în mine blugii cămașa tricoul cu guns

părul ud se lipește de frunte

m-așez în balansoarul suspendat deasupra omenirii

asta-seară îmi strivesc creierul

de coapsa învăluită în cearceaf

deschid geamul cu ceața sărutând toți pomii

oamenii strigă și acum

am respirat am expirat am inspirat

sunt ca o frunză călcată de-un pantof

patul tace televizorul tace muzica tace

eu vreau să țip

01:45

Încă nu dorm

am ajuns la a șasea a șaptea sticlă

timpul merge înainte

privesc noptiera scrumiera

cărțile sunt întinse pe marginea parchetului

deschise la pagini aiurea

douăzeci și șase opt șaptesprezece

lovesc o libelulă apărută pe sânul stâng

sânul drept hăituiește un vis

o fereastră scârțâie tușesc vecinii

mienuatul pisicii pocnit de degete sărut

îmbrățișare îmbrățișare sărut îmbrățișare

miros a bere și mi-e silă

o trezesc și-ntind un pahar

crede că glumesc și mă dă dracului

trântește ușa

07.38

am o libelulă sub pătură

îmbrăcată într-un tricou spălăcit

s-a-ntors și privește cum dorm

mă dă dracului

adorm

Sunt o ființă tristă cu flashback-uri

Versurile de aici respiră prin ele

oferă oxigen perfect mai perfect decât dacă ai planta

un pom în propria cameră sau în propriul plămân

lumea fumează prea mult creații expirate

tot aerul miroase a cadavru lăsat în genunchi

am rămas eu și scrisoarea neterminată

neîncepută neștiută

simt membrele roase

doi șobolani se plimbă peste cărțile de vizită

praful a înghițit toate florile

curg petale curg frunze curg ghivece

pământul se înconjoară cu propria salivă

și noi

oamenii

suntem bășicile sparte la întâlnirea cu cerul

Versurile de aici sunt goale

au ecouri nelimitate lovite

de zidul dintre a și b

sau a și c ori d ori z

plesnesc în capul meu cu singurele note muzicale

auzite în nopțile pierdute cu sticla de vodcă

erau mi-uri răgușite

răsturnate

învârtite sub limbă sub buric

sub clarul de lună rămas liber pe banda stângă

circulăm haotic spre moarte

trecem prin tunele de versuri și versuri și cuvinte

claxoanele înghit sunetul

aud alb

Versurile de aici sunt simple flashback-uri

pocnituri de imagini ca petele din fotografii

nuduri închise sub semnături anonime

toate degetele se înfășoară în cruste

și macină macină macină

frământă fiecare existentă din litere

golesc paharul pe pământ

morții au voie să bea vodca filtrată de pietre

pământ rădăcini de cruci existențiale

privesc toamna în ochi

pe versuri se așterne grena-ul

mă-nchid în căușul palmelor

sunt minusculul punct

de sfârșit.

Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ.

Nu eram un oarecare

mi-era rușine să le zic alor mei

despre întâmplările șoptite sub inima mea

plecam în fiecare vară să vânăm

borcane pline cu compoturi de caise

ne deschideam gurile pentru a nu ne spune nimic

mâine seară o să miroasă în casă

a dispariție înceată

și într-un colț

unul din noi va plânge

indiferent de vârstă

indiferent de nume

indiferent de orice lucru

neelementar din prisma vieții noastre.

și totuși

mâncăm la aceeași masă

povestim aceleaşi destine împletite sub noduri

calcaroase noduri existenţiale

ne îmbrăţişăm în taine cioplite sub rugi fierbinţi

în satul meu natal miroase a vechi

şi a iarbă uscată

iar eu

eu miros a părinţii mei

a sânge şi sudoare şi dor

şi iubire şi înfrângere şi gust de cireşe coapte.

Acum,

Acum, miros doar a ruşine

şi spaimă lipită de gratii

mă lupt cu obsesiile fonetice

în spatele casei o aud pe mama cum plânge

îl aud pe tatăl meu lovind cu sete

o nicovală zgâriată pe mijloc

aud trecutul şi restul rămas în mine

şi nimic nu aduce înapoi

clipele.

daţi-mi,

vă rog,

o clepsidră întoarsă!

Plaja se termină în iubire

Ştii că undeva ziceai ceva de tricouri ude

pe tine al meu se mula perfect

îţi pătrundea în vene şi rămânea acolo

tu începeai să plângi

nisipul se încălzea în jurul buzei

cu scoica prinsă de ea

pescăruşii ciuguleau bucăţi mari din vânt

eu priveam

te ţineam în braţe

un val se spărgea la malul picioarelor

eram închişi în sticlă şi piatră

frigeau palmele tale

pe mine stăteau petice de praf şi apa

te vânam din priviri

stăteai la poze cu soarele

aveai părul uscat şi greu

soseau blugii rupţi de-a lungul coapsei

vedeam prin ei căldură şi dor

astăzi o să mă întind peste scoici

încă au sunetul tău în ele

din apă se nasc speranţele crude

ştergeam plaja picurată

cu amintiri ciuntite

tricoul meu a rămas la tine

vara asta

o să stau învelit cu durere.

ADELINA GABRIELA CLONDIR

Despre timp

 "03/03/2013. Observ că există un pattern repetitiv."

 23.23

Două cupluri de cifre care nu demonstrează nicio teorie

doar o matematică perversă a minţii umane

închise în coşciugul temporal cu capac dual-sim

întorci frumos calota şi ai obţinut antiteza

o să încerc asta mâine

 23.32

deşi poate crezi că m-am jucat iarăşi cu stiloul pe cercul gradat

(timpul vorbeşte de la sine)

şi am inversat ceva

te minţi

(mă mint)

eu las totul să curgă

eu nu mă întorc

tu eşti de vină că mă percepi greşit

lalalala

o să înnebuneşti dacă mă mai priveşti aşa

de fapt nu vezi nimic

 00.55

îmi zâmbeşte cu un rânjet liniar şi strâmb în dreapta

are capul aplecat într-o parte dar mă încurc în mâini

nu pot să precizez clar în care

o să mor

mâine e azi

 01.72

pe cadranul dement se rotesc la infinit aceleaşi două săgeţi

împungând numerele în coaste

ele sângerează timp

 unde ai pus ciocanul?

presimt că o să sparg o barieră astă-seară.

Fluturi

 Vreau să te iubesc

dar nu cred că mai am de unde

mă întreb dacă asta e coasta mea

şi o reneg de fiecare dată

ştiu că acolo am simţit prima oară

zbătându-se

un fluture

 *

se ia un suflet şi se sfărâmă în palmă dar

ce fel de suflet?, fiindcă sufletul nu e o bucată

de plastic sau poate e oricum nu ştim nimic despre el

poate

poate se strânge ca un timpan

când se aude în casca stângă

un fluture

 *

uneori vreau să mă săruţi dar e prea târziu

ai plecat de câteva secunde şi parcă nici n-ai fost

deja mi-e dor de tine

trei cifre pâlpâie sub cearcănele mele e două şi jumătate

am un cârcel sub inimă în formă de ceas

alt ceas prea multe ceasuri prea mulţi timpi vagi

tic tac tic tac la fel ca un secundar ştirbit de vreme

e înnebunitor

ticăitul s-a oprit dar timpul nu

sunetele scurte devin zgomote de cruste crăpate

alt fluture.

 Oglinzi subţiri

 "I'm so ugly

but that's ok

'cause so are you" (Nirvana - "Lithium")

 împreună am spart oglinda

 acum,

ne pipăim cu singurul ochi rămas

fragmentele din cele două întreguri gemene

se înmulţesc în mijlocul covorului persan

şi caută un lipici mai bun decât sângele închegat

întinzându-şi deget inert

nu e prima oară când ne despărţim

doar că de data asta ceva ne divide înainte să ne adune

în vechiul mozaic de cifre

la exterior e doar transparenţă

acelaşi unu născut dintr-un altul cu suflet binar

tu şi cu mine

legaţi odinioară într-o îmbrăţişare

sufeream privindu-te peste ceafă

dar îţi simţeam respiraţia de-a lungul coloanei

am crăpat barierele

şi iată-ne

azvârliţi la întâmplare

încercând să formăm sufletul distrus

în speranţa că nu vom mai fi rupţi iarăşi

după suprapuneri infinite de cioburi

mai suntem unul doar la margini

iar în centrul nostru

stă iubirea.


RALUCA NEAGU

Jurnalul unei nopţi

La mine se bat doi câini

fiecare spune că luna e a lui şi colţii alunecă pe sânge

în timp ce tu moţăi liniştit visând la

some kind of paradise

în timp ce salcâmul meu e ars până la os

şi becul miop încearcă să-mi ofere lumina

de la capătul răbdării.

ţi-aş da un vis pe umeri ca un trenci

dar tu eşti curajos

stai drept în mijlocul furtunii din noapte

pe bloc

pe inima mea

care suflă ca un moşneag şi mă întreb

de ce nu îţi apar toate astea în faţa ochilor

în spatele lor

de ce refuzi dragostea mea ca pe-o jignire?

hei

stă să plouă

noaptea fierbe domnule

gropile au transformat asfaltul într-o ciocolată aerată

dar nimeni nu are curajul să muşte

căci vin repede repede caii de fier în sufletul cărora

oamenii stau prinşi ca într-o capcană de şoareci

de cobre

ce mai contează

fiecare cu rolul lui

eu stau şi scriu despre asta

îmi scot inima

o aşez într-o cutie

cu venele o leg să nu se zbată

aşa pot dormi

şi-s neputincioasă şi vulnerabilă doar o să vină iar

toamna aia nesuferită

ah cui să mai plâng de milă de silă de tine de tot

şi aşa mai departe

nu vreau să se termine textul asta

nu vreau să te încrunţi

căci sigur vin norii şi fără să îi chemi

şi dacă vin nu-i văd că îmi bate noaptea în spate

de ore întregi

asta sună a ameninţare dar

cine o bagă în seamă

fug spre tine cel care doarme pe bloc

îţi ating chipul cu o şuviţă

acum strâmbi din nas iar te întuneci şi

eu ţopăi ca o broască sau ca un greiere din bloc în bloc

din oraş în oraş

înapoi

spre patul meu care nu e burete

spre visul meu cu mult spaţiu liber şi puţine ferestre.

Nu întreba nimic, te rog

uite cum fug lacrimile în pernă şi mor

lasă-le sa moară

vreau să ajung fix spre nicăieri pe drum şerpuit

să erupă toţi norii să ardă oraşul ca un şoarece

şi eu să calc pe oasele lui cum aş merge pe cărbuni încinşi

spre tine

mintea-i golită de tot

acvariu din care scoţi peştii cu burţile-n sus

şi eu vin pentru că vreau să arunc pasărea asta din piept

la uşa ta

ca pe-un prunc pe care nu-l mai vrea nimeni

vin pentru că nu am o casa în care să mă-ngrop

la fereastra căreia să îţi scoţi pălăria şi să plângi

*

tu doar porţi misterul ăla cât un elefant

şi ascunzi din tine în fiecare zi

apoi strigi

hai găseşte-mă prin noapte caută-mă cu mâinile la spate

cu ochii bolnavi de ploaie

*

am ajuns acum îţi las cadoul pe prag

mă furişez să nu trezesc dragostea pe jumătate adormită lângă tine

te salut din oraşul încă flambat

am părul roşcat şi o mutră de om fericit

în nefericirea lui

nu mai întreba

pune pasărea să-ţi cânte toate răspunsurile.

Lui M.

Sunt lucrurile acelea mici aparent inutile care ne leagă

mai strâns decat îţi închipui

dimineţile cu apeluri somnoroase şi bâlbaieli aţipite

un “trezeşte-te” plus mult soare izbind jaluzele

morocănos ca un copil

apoi drumul nesfârşit spre şcoală şi băltoacele în care mă văd o

diformă Rapunzel

uneori ninge cu nimicuri cu discuţii despre tot

mâna mea pasăre zgribulită în buzunarul tău

şi multa linişte binefăcătoare.

te surprind zâmbind

sau încruntându-te la clădirea bătrână care ne fură 6 ore din dragoste

mai e puţin

ai răbdare tu cel veşnic agitat ca un peşte în năvod

obosiţi de zilele care ne gonesc pe tot felul de străzi

printre tot felul de oameni

ne rămân

o farfurie mereu goală şi o muzică blocată pe nişte corzi

îţi promit că

fericirea va fi un animal de companie pe care

îl vom plimba prin alt oraş până va adormi la picioarele noastre

viitorul

noi doi casa de pe luna şi

iubirea asta crescută ca un arbore în mijlocul pustiului.

Clopotarul a amuţit turla bisericii

E un balerin agăţat de limba clopotului

bătrânii fac multe cruci multe şi dese

ca să-i spele păcatul

de parcă ar fi o haină pe care o îneci în râu să nu-i vadă noroiul

Cel de sus.

nimeni nu-l priveşte

clopotarul satului stă fără suflet şi ruşinat

pare că tot caută ochii Medusei

se spune că avea o femeie cu şerpi în sân se mai spune că

într-o seară a iubit-o până la porţile iadului

şi nu s-a mai întors la fel de

limpede la fel de senin

cânta o cucuvea a pagubă şi femeia lui

îşi unduia trupul ca o cobră

clopotarul spunea oricui că el e-mbânzitorul că el

o iubeşte dumnezeieşte dar oamenii vorbeau

şivorbeauşivorbeauşivorbeau

până acopereau iubirea lor cu o pătură de lână

să se sufoce

nimeni nu-l dă jos de acolo

se leagănă ca o frunză şi vântul îi plânge de milă

mai bine aşteptăm ploaia să putrezească funia

mai bine aşteptăm fulgerul să o taie din rădăcină

mai bine îl lăsăm acolo ca o statuie a morţii

să ne vedem de viile noastre de vitele noastre

să mâncăm din pământ şi să mulţumim cerului

că trăim cu picioarele-n ţărână

pentru că diavolul dansează prin aer gata să prindă ceva

gata să fure ceva

cum

nu l-aţi văzut?

Fata Morgana

Să rupem semafoarele din rădăcini

să le dăm păsărilor să zboare cu ele

până în țara unde soarele stă și așteaptă

norii să treacă

să întreacă viteza sângelui nostru

când fug cu orașul în spinare

și blocurile vagabonde mi se agață de glezne

gropile cască din toate puterile

doar doar

înghit dragostea asta a noastră

și o sugrumă

la fiecare colț capcanele dau din gene

la fiecare colț încerc să mă desprind

dar

cum poți călca pe o inimă desculță

cum poți înjunghia un suflet fără scut

CONSTANŢA BADEA

Căutări

Caut… şi caut în zadar

În nopţile de chihlimbar

Caut un mit, caut un vis -

să-l împletesc să-l despletesc -

în vraja nopţii ancestrale

Îmi caut sufletul pereche

Pierdut în lumea de mistere,

Pierdut în vasta alchimie,

Caut iubirea nepereche

Ce-i zălogită nu ştiu unde.

Caut în vieţi de mult trecute

Reminiscente amintiri,

Caut năluci sau chiar fantasme,

Iubirea nopţilor pierdute.

Caut în lada mea de zestre

Un suflet fără de pereche

Cuat în noaptea siderală

Iubirea mea de-odinioară

Ce s-a rătăcit cândva, pe

………………..Undeva,

în lumea asta efemeră

Plină de tentaţii şi plăceri

Tot ce-mi oferă-i o himeră.

Caut coroana mea regală

Cu diadema de gorgone,

………îmblânzite…

Caut o lume de mistere

Ce s-a pierdut de multe ere

De prinţi, prinţese şi madone

De faraoni şi faraoane.

Caut o lume de nirvane

Să scot lumina din tenebre

Caut iubirile celeste

şi-alerg pe vers în univers

Din infinit în infinit, în

Lumea asta mărginită

Caut iubirea definită,

Izvor de viaţă nezidită.

ŞTEFAN DUMITRU AFRIMESCU

Hermeneutica iubirii

(fragment)

                                                 

Iubito, eşti ca nebunia de frumoasă,

ca un scandal, început dincolo de…
gardul de sârmă ghimpată şi continuat
după gratii, ori în nu ştiu ce azil sau
ospiciu. Iubito, găsită fără nici un viciu,
eşti ca un spectacol în mov sau roşu, dat
între şinele staţiei de metrou de la Inter.
Ştii, atât de mult te iubesc încât, ar
trebui reinventate alte dimensiuni
pentru spaţiu şi timp, pentru viaţă
şi moarte…Iubito, eşti ca opiumul,
eşti cianuara din care, pentru a nu-mi fi
letală muşc în fiecare noapte, ca
dintr-o anafură, pe nemâncate aproape,
eşti ca o sălbăticiune în captivitate
Iubito, ştii că eşti mai mult drac decât
înger? Că eşti ca o ispită nouă,
ca o Cartagină de rouă, ca o corabie
doldora cu draci, ca o insulă pustie
plină cu himere? Iubito, eşti pădurea
nebună, populată de scufiţe roşii,
străpunse de Luna nouă, Noapte bună,
iubito, noapte bună.

Iubito, mă-ntunec şi totul

în jurul meu se-ntunecă. Apoi,
de frică, iau drumul, noaptea,
apele şi cerul şi pământul
şi le depun pe toate mărturie
pe ţărmul tău de jad şi alabastru
de la Marea ta cea mare,
de lângă Oceanul tău de timp
şi de uitare. Iubito, mă-ntunec
şi mă doare, căci am ajuns la
margine de timp, unde nu mai
este nici soare, nici strop de
verdeaţă, iar tot ce-mi mai doresc
este să prind şi dimineaţa de mâine,
la fel ca tine de crudă, apoi să
mă opresc, pentru că, Iubito,
sunt însuşi timpul, ajuns la marginile
sale de granit, iar între noi, iubito, stau
grămădiţi tocmai anii ce ne despart,
care nu sunt doar diferenţe de fus orar,
ci timpul însuşi.

Ca umbra unei păsări
pe cer, în zbor invers,
poemul acesta, iubito,
scris într-o noapte, cu
tine plecată să adăpi
zorii zilei de mâine.
Sărut strivit sub tălpi
ţi-aş fi şi câine credincios
ori de pripas, iubito, de-ai fi
mai rămas măcar o noapte.
Aşa, mă mulţumesc doar
cu aroma ta de femeie,
impregnată în aşternuturi
şi amestecată cu fum,
sex, alcool şi parfumul
cumpărat luna trecută cu
ultimii bani din salariul
pe luna în curs, dar pe care
banca a refuzat să ţi-i dea.

Cineva, iubito, fără să ştii

cine, sau să te poţi opune,
a-ncercat să-ţi fure inocenţa.
Şi pentru a nu fi maculată
ţi-ai jucat-o singură la zar,
iar zarul e jocul unde,
în fiecare zi, poţi pierde
câte o halcă din inocenţa
rămasă din jocul precedent,
al unei vieţi anterioare şi
chiar din vieţile tale viitoare.
Zarul, aşadar, este un joc
în care se poate pierde totul
şi nu doar inocenţa

Autogară pe Coridorul patru paneuropean

Acum, alergi în lungul coridoarelor

sîngelui meu, nici albastru, nici

roşu, alergi cu viteza luminii.

În pletele-ţi, asemenea

unei cozi de cometă, se-agaţă

câte o stea. Iubito, mă doare

de-atunci fiecare stea căzătoare,

mă dor coridoarele goale, mă

dor vorbele grele ale tale

sau ale mele, mă dor globulele...

Ştii, sunt un fel de ţară caldă din

lumea a treişpea, traversată

de Coridorul patru paneuropean,

prevăzută cu o singură autogară,

în care ai garat pentru o vreme.

Acum, îmi fojgăi cu şoapte prin

sângele-n care în curând va mai fi

noapte şi-atât.

Iubito, şi eu poate mai alerg

încă prin sângele tău, dar...

din scaunul meu cu rotile

n-am să-i ajung niciodată

pe cei ceilalţi. Aceasta ar fi

diferenţa dintre mine şi ei. 

Intre noi... fie vorba, iubito,

diferenţa e ancestrală. Şi nu

poate fi rezolvată de noi. 

Ştii? Ai putea fi tu poemul acesta,

dar mai trebuie să-ţi şi doreşti să fii.

Cum la fel de bine şi eu ştiu,

că nu-mi vei aparţine niciodată,

că eşti a altei lumi. Şi nu atât

a lumii din care vii, cât mai ales

a celei înspre care alergi, nici

nu mai contează cu a cui viteză,

a luminii în care te scalzi sau

a beznei din care ne naştem?!

Mai ştiu doar, că azi alergi prin

arterele sângelui meu şi că

mâine ai putea alerga prin arterele

altui sânge, poate la fel ca al tău 

de sălbatec. O lume, iubito,

fecundată de ovulele-ţi tinere.

Iubito, o lume fără mine.                                                                         

      

Şi la noapte ai să alergi

spre lumea fără mine

până dinspre zori, când

ai s-adormi fără s-alegi

între rău şi bine, între

eu şi mine, între zi şi...

noapte. Iubito, de-ai şti

cine ne desparte...!

De-ai şti câte ne despart!

Marius Iulian Zinca - Infinitul iubirii

colaj-acrostih

Iubire, răsari.

N-am să-i ajung niciodată.

Fug spre tine,

Iar eu

Nu eram un oarecare,

Iar stelele burează încontinuu

Toamnei, în tăcere

Una cu pământul

Lumini şi umbre.

Iar eu rămân răspunsul copilului, mereu…

Un copac ce-l priveşte pe Dumnezeu, zi şi noapte.

Bucata asta de stârv obosit

Invăţând alfabetul iubirii sub ape

Rătăcit în labirintul nesfârşit.

Iubiri răstignite, ieri, pe cruci

In acest univers - Arta Conversaţiei.

Gândul editorului

CUPRINS:

ANI BADEA:

Metamorfoze,

Temnicerilor mei,

Speranţa

CARMEN HUZUM: 

Dau,

Eu, ceasornic

CARMEN ŞTEFANIA LUCA 

Difuz

DIANA LOLA:

Visul unei nopţi de iarnă,

E prea târziu

DORINA NECULCE

Preoteasa de ceară 

ECATERINA ŞERBAN

Sunt om

GABRIEL GHERBĂLUȚĂ
Nu mai cred
Somnambulism
Nespusele
Când nu te simt

GHEORGHE ŞERBĂNESCU:

Dincolo de departe,

Durere găzduită în altar
Simboluri, taine de-nceput

GEORGE SAFIR:

Pe trupul tău, ca de vioară

Şi toamna, prinţesă, plouă cu îngeri

GEORGE TEI

GINA ZAHARIA:

Pustnicul din calendar

Răscumpără-mă

IOANA VOICILĂ DOBRE:

Vis pierdut

Memento

ELLA FRANC:

Ecoul iubirii

Concentric

MELANIA GROZAVU:

Oare

Am dispărut printre rânduri

IOANA BURGHEL:

Colecţionarul de orice...

Umbra

MIHA AIONESEI:

Cu tine, sunt anotimp

Dialogul iubirii

Atingerea

MIHAELA ALDEA:

Paradox...

Când...

... Temniţă

MIHAELA MERAVEI:

Infinit

ODETTE BOTA:

Et benedictus fructus ventris tui...

RALUCA NICOLETA BOCU:

Poem pentru copacul lui Dumnezeu

Copil stejar

GIA RAMONA IONAŞU:

Poem roşu

Fluturii care mor

Acute

ROMIŢA MĂLINA CONSTANTIN:

Amprente

Spaţii

Fără sfârşit (semne de punctuatie)

FLORIN STRECHE:

Tinerii

Nu scriu poezii

ELENA BUZATU:

Gânduri la cafea

Simfonia iubirii

ION VANGHELE:

Pe ţărmul tău...

Iubirea umblă sfâşiată

Eu te-am pierdut

Şi tu, prin mine, treci...

IONEL CREŢU:

Te caut

Fântâna

Banca din parc

MARIUS IULIAN ZINCA:

Contemplarea naturii

Opusul rătăcirii

Sub semnul întrebării

Nălucire mistică

Bucurie alcătuită

ELISABETA GÎLCESCU:

Cu iubiri...

M-am risipit...

RADU POPA:

Salutări din alte spaţii

Criza de libelulă

Încă nu dorm

Plaja se termină în iubire

ADELINA GABRIELA:

Despre timp

Fluturi

Oglinzi subţiri

RALUCA NEAGU:

Jurnalul unei nopţi

Nu întreba nimic, te rog!

Lui M

Clopotarul a amuţit turla bisericii

Fata Morgana

CONSTANŢA BADEA

Căutări

ŞTEFAN DUMITRU AFRIMESCU:

Hermeneutica iubirii - fragment

Autogară pe Coridorul patru paneuropean

Mulțumiri celor care s-au implicat 
în selecția poeziilor:

Daniel Vorona

Niţu Constantin

Nynna Vizireanu

Stella Anghel

Ştefan Dumitru Afrimescu

În colecţie:

POEZIA IUBIRII
INFINITUL IUBIRII  

În curând:

SĂRUTUL IUBIRII

Cu prietenie,

Eli Gîlcescu

-----------//-----------

LISTA DE ASTEPTARE:

Ecaterina Şerban

Rolul

De ce te aflu mereu
doar în cântările profane,
unde doar tu și eu
pictăm cu inima, sfinte icoane?
Găsisem un talant odat...
pe care l-am sădit cu tine
sub pom de măr curat
cântau musici divine.
Era, în muguri ce pocneau,
în soarele de primăvară,
parfumuri roze aruncau
din interior, înspre afară.
Semințele crescut-au în poem
cuvinte simple, din drojdia de lut.
Întoarce fila vieții, ca îndemn
să poți fi iubirea de-nceput.
Acuma-s singurul solist
tot al cântărilor profane,
cu fața plânsă-n suflet trist,
pictez, din când în când, icoane...

 ELENA BUZATU

Sărut mâna

două cuvinte
ce-n ele ascund
tot infinitul şi atâta tumult...
aş da orice, rostite să le mai aud...
odată,
măcar odată,
aici pe pământ...

să urmăresc mişcarea
buzelor, ca-ntr-un sărut
şi zâmbetul lor
de început...
ecoul sunetului
să-mi cânte-n urechi
ca-ntr-un cântec
de leagăn, străvechi…

să mă pierd apoi
în adâncul privirii
de cafea, de mure, de noi...
să uit de tot şi toate
să mă arunc ca vijelia
să simt inima ce bate
de-o eternitate
să-nlănțui, să cuprind,
să mă sfărm
ca valul de ţărm
în mii de şoapte
şi freamăte...

...cât veşnicia!

Elisabeta Gilcescu

Neclintiri

Să deguști femeia,
s-o savurezi domol,
din porția drămuită,

să-i simți răcoarea
și umbra dintre sâni,
iar cuvintele, pe lacrimi,
se pierd, acoperite
de verdeața căldurii
într-o cursă întârziată...

Lângă un scuar,
doi copaci frunzăreau
cărțile - păleau
m-am strâns lângă ele
văzduhul era fierbinte
cel mai încântător gând
costisitor și-a umplut
pieptul cu dorințe;
m-au dat de gol...

principiile,
cumințenia,
rațiunea
mi-au răstignit timpul...
mi-au pierdut busola
doar flacăra-i de veghe
la poalelor celor zece
munți neclintiți...

Bonsai

Mă frig, mă ard,
În focul neliniștilor,
Rabd,
Căci locul e sacru,

E rug de fiori,
Doar eu port printre temeri,
Un munte de flori

E joaca cu focul,
Mă frig și mă ard,
Dar rabd,
În locul – văpaie
Rit și cuvânt,
Iar eu mă supun

Descind printre flăcări;
Mai bine să ard,
Cenușă să fiu,
Iar tu, din cenușă,
Iubire, răsari,
În locul neliniștilor mele,
Bonsai...
Târcoale să-i dai,
Mângâindu-i formele
Ce încă ard...

Florentin Streche