Cand simtim ca ni se scurge numele
din ce facem,
trebuie sa credem ca mai exista poetul,
adica Acela
ce se mai poate uimi de lumina
si se face una cu intunericul,
ca sa vada cum este cand nu este,
adica Acela
pe pagina desenandu-si rastignirea,
jucandu-se de-a crucea
pana-i rastignit cu-adevarat.
Si din aceasta a lui pozitie preferata,
culcat in pielita mortii,
invata inchipuirea nebunilor,
iubirea iubirii,
isi pregateste gura pentru sete
si ochiul pentru insusirea ranilor,
adica Acela
care-i chiar trupul poeziei sale,
uns cu uleiul durerii
si care inca se mai intreaba
cate secole or sa tina secundele
in care boabele de sange
ii curg nemurirea in palma....
19/05/2013 - Adriana Runcan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu