miercuri, 20 februarie 2013

INFINITUL IUBIRII - antologie





ARTA CONVERSAŢIEI


INFINITUL IUBIRII
antologie bilingvă


EDITURA MĂIASTRA
2013

grafica: Nynna Vizireanu – artist plastic
traducător: Elena Buzatu



„Infinitul iubirii”
Stella Anghel


Mi-a fost greu să accept provocarea de a selecta poeziile ce urmau să fie incluse în antologia „Infinitul iubirii”. Aveam în minte, pe de-o parte, ideea că orice infinit este inefabil, sublim, iar, pe de altă parte, mă loveam de reperele invincibile ale antologiilor care au supraviețuit de-a lungul timpului.
De la Titu Maiorescu și Laurențiu Ulici, învăţasem, în studenție, despre ce trebuie să conțină un astfel de volum; „sentimente, idei, natură, lucruri, întâmplări domestice, istorice, miraculoase, cuvinte”. Mai descoperisem că orice antologie are preferințe voite pentru teme clasice „revizuite romantic; viața, moartea, dragostea și evocarea istoriei, mai cu seamă naționale.'’
Îmi aminteam de atâtea voci lirice robotizate, pe tema iubirii, pe care timpul le trecuse în uitare, considerându-le minore. Era ca și cum o antologie pare un eveniment aleatoriu, o sticlă aruncată în mare, al cărei mesaj, găsit peste timp, poate să reprezinte sau să infirme valoarea.
În cele din urmă, opinia că orice antologie din lume a reprezentat o biografie a stilurilor unei perioade de timp, mi-a determinat implicarea. În fond, limbajele poetice admit schimbări pe axa timpului și ar trebui păstrate într-o antologie construită pe criteriul tematic.
Cu siguranță că, am citit toate textele înscrise pentru selecție, spre a descoperi forța unui imaginar în acțiune, ce poate fi oferit tuturor categoriilor de cititori, să se bucure de el. Am avut în vedere decelarea unor fundamente ale temei propuse de editor și prefigurarea acelor elemente proprii lirismului.
Scopul, mai modest decât pare, a fost de a reabilita poezia autentică, nu apărându-i funcțiile, ci căutând, cu neistovire, plăcerea pe care ar trebui să o stârnească oricărui lector. Am eliminat trăirea mecanicistă, convențională, modalitățile stângace, finalitățile obscur-decorative. Aprecierea analitică a pornit de la aflarea unei idei, a unui sentiment, „produse” ale activității interioare, cu virtualități evidente. Antologia a devenit - cu fiecare selecție - un Sens liric interferat cu o mulțime de semnificații ce însuflețesc și amplifică talentul literar.
În selecția textelor, m-a urmărit un ideal de la care nu am abdicat, pe care l-am însușit de la Rene Char; „un poet trebuie să lase urme ale trecerii lui, nu dovezi. Doar urmele te fac să visezi.” Nimic mai potrivit antologiei „Infinitul iubirii” care propune pentru spațiul liric voci distincte, cu o multitudine de forme, cu străluciri impetuoase, sensibile. S-a urmat lecția estetică, fără să se țină cu orice preț la paradox, în care se asigură noutatea afirmării unor talente, din care nu a fost exclusă forța tinerilor debutanți.
Textele poetice au legi proprii de structurare, orientate spre sens, spre cunoașterea unor lumi posibile. Cititorul va decide dacă această antologie va rămâne una a noutății limbajului, a semnificațiilor sau a pasiunilor. Știu doar că un lector, în orice ipostază, se va pricepe să regăsească printre autori, un idol care să-i ofere bucuria energiilor căutate.
Mărturisesc subiectiv, că numele cuprinse în antologie devin, precum personajele lui Pirandello, ființe care ies din anonimat, pentru a re-crea propriul „personaj”, unic în manifestare.
Aștept din partea Cititorului o lecție de lectură în care receptarea să-și reintre în drepturile unei aventuri lirice nelimitate.
 Cartea de suflet şi… cea mai bună, evident, va fi cea nescrisă încă, următoarea (acum, lucrează la...  care, până la o eventuală nouă apariţie, poartă şi va purta… sufletul... de acum).



Contraargument la o antologie
Ștefan Dumitru Afrimescu

   Cine spunea că în zilele noastre nu se mai întâmplă şi minuni?! Nimic mai fals. Una dintre ele se petrece chiar sub ochii noştri. Este vorba de editarea Antologiei „Infinitul iubirii’. Trebuie spus, din capul locului, că Antologia „Infinitul iubirii” se află la a doua apariţie consecutivă. Și tot de la început trebuie adăugat faptul că întregul colectiv redacţional am dorit o creştere calitativă a ediţiei de anul acesta, prin cuprinderea în paginile sale a unor autori originali şi de certă valoare poetică. Recunosc, o cerinţă nu tocmai uşor de atins, în condiţiile de azi, în care, nonvaloarea, derizoriul, veleitarismul tind să acopere prin tot felul de tupeisme, jocuri murdare de culise, valorile adevărate. Poate că ar mai trebui adăugat faptul că eseul de faţă nu se vrea un contraargument, „Argumentului” Stelei Anghel, sau al altora. Puteam să-l numesc: Nu ne-a fost uşor, tovarăşi sau Punct şi de la capăt, Punct şi contrapunct etc. Deci nu se vrea nici măcar o aluzie la vreun argument.
Editarea unei antologii însă, nu este un demers chiar la îndemâna oricui, mai cu seamă făcut în regie proprie şi-n plină criză financiară. Trecând peste acestea, demersul în sine este destul de complicat. Trebuie căutaţi şi găsiţi oamenii cu care să pleci la drum şi care să nu te lase tocmai când îţi crapă buza... Trebuie găsiţi şi selectaţi autori autentici şi de valoare certă, precum şi un juriu, care să nu se lase antrenat în eventuale jocuri de culise, dar şi de extremă probitate morală şi profesională. Ceea ce îmi place să cred că s-a şi reuşit. Asta nu înseamnă că totul a mers „şnur”. Că nu au fost sincope, „mici presiuni” ori supărări de-a dreptul, câţiva autori, renunţând destul de „zgomotos” la a mai face parte din Antologie. Alţi autori, nu mai puţini de 10, urmare a unui orgoliu păgubos, s-au retras chiar pe ultima sută de metri, refuzând să aducă ajustările cerute de juriu, propriilor texte, mai puţin reuşite sau nefericit finalizate. De altfel, juriul a avut şi cea mai grea şi mai ingrată misiune: selectarea „grâului de neghină”, pe de-o parte, şi-o echidistanţă cât mai perfectă, faţă de texte şi autori. Altfel, principale probleme întâlnite la majoritatea autorilor au fost: neştiinţa opririi la timp sau acolo, unde impunea textul, a dicursului poetic; folosirea unor mijloace sărace de exprimare în demersul lor poetic, a unui limbaj uneori de-a dreptul neadecvat contextului; forţarea limbajului şi aşa sărac, uzat şi hiper-uzat, pentru obţinerea unor metafore fără un prea mare efect sau cu impact aproape de zero, asupra poeziilor. O altă problemă întâlnită a fost şi relativa lipsă de discernământ în alegerea propriilor poezii. Mai mult, unii autori au postat poezii care nu aveau nicio legăîtură cu tema Antologiei. Am mai constatat, de asemenea, că un număr important de autori au venit pe Arta Conversaţiei, doar anume, pentru a participa la selecţia de accedere în Antologia „Infinitul iubirii”, cei respinşi plecând apoi cu arme şi bagaje pe site-urile de pe unde veniseră. 
     Despre calitatea şi valoarea acestei Antologii, ar fi mai bine să-i lăsăm pe cititori să se pronunţe. Ei sunt cei care stabilesc până la urmă valoarea unei cărţi şi munca depusă pentru realizarea ei. 
      În încheiere, să mai adaug faptul că, în ciuda problemelor amintite, s-au legat şi unele prietenii, pe de-o parte, dar că s-au şi rupt altele, pe de-altă parte, care s-au dovedit a fi fost doar de conjunctură.



Doar ea – iubirea
Elisabeta Gîlcescu

     Când te gândești la o antologie, te aștepți să găsești cele mai frumoase poezii...   Dar când o deschizi și descoperi poezia iubirii, un mod unic, sincer și captivant, fără a oferi rețeta magică a acesteia, mișcă ceva în tine, îți stârnește interesul, să te gândești la cea care va urma... La ea, am trudit de ceva vreme, călătorind prin ținuri largi, fără oprire și fără întoarcere... Fiecare poezie are o poveste, ascunde ceva ce numai cel ce o scrie poate ști... Povestea noastră este poezia... Are trăiri intense, un ton cald și un suflet tandru... Lângă ea se poate visa, se poate trăi... Viitorul ei ni se datorează nouă, celor care ne-am angajat într-o întrecere, pentru a ajunge până în miezul lucrurilor; este însăși iubirea, cea care ne desăvârșește ca oameni, care dăinuie în inimile noastre și care ne trezește în zorii zilei cu cele mai frumoase vorbe... Le știți... Într-un decor minunat, tot universul poate gravita în jurul lor... Aceste cuvinte, prin echilibru și împlinire, ne conduc spre puritate morală... „căci mii de cuvinte nu-i ajung și tot mai multe cere” doar ea – iubirea...

POEZIA IUBIRII

Să-ţi simt freamătul trupului
la focul vieţii
şi de blândeţe
într-un univers de gânduri
să încerc un alt loc, unde nu pot să tac
pe o dungă de cer
prea risipită-n
adâncul mişcat al inimii.

Visa-voi, doamnă, şi-n sicriu,
iubindu-ne întruna, pradă lângă pradă
din frumuseţea ochilor tăi verzi
zvâcnind în aorte de timp
pe dinafară…

îmi strecor degetele pe sub orizont
să laud prin versuri iubirea
într-un strigăt prelung
cărora trebuie sa le zâmbesc
susur molcom de izvoare
ca un îndrăgostit
pentru a avea grijă de mine
pe nisipurile suferinţelor,

s-aud cum vântul cântă la chitara gândurilor
mângăieri, săruturi, şoapte,
să nu uit să trăiesc
şi zbor departe, pe culmile gândului-ginere
cu răsuflul ce se-nalţă până la atingere
în chinul pleoapei
fierbinte, sinceră, curată,
de-a lungul şi de-a latul acestor mari iubiri
şi îmi port mereu povara
când lângă tine ochii mei de dragoste sclipesc.

Colaj realizat din toți autorii antologiei Poezia iubirii, în ordinea apariției lor în carte, cu câte un vers, încercând să păstrez forma, timpul şi semnele de punctuaţie; doar 2 autori sunt cu câte 2 versuri.

Bibliografie - Poezia iubirii - Arta conversației, Editura Măiastra, Târgu-Jiu, 2012

Marius Iulian Zinca


Florentin Streche - Zbor spre infinitul iubirii

colaj –acrostih

Eu nu sunt din lumea voastră,
mâna-mi iese din mine.
S-a oprit timpul?
Flacăra zilei
abia mai pâlpâie,
Sunt rugul florilor ce ard,
nu pot avea mai multe sicrie!
Rotesc ochii spre alta dimensiune
Şi cuie frânte-n stele se-nfig în tâmpla mea,
n-am dreptul să urăsc întunericul,
dar eu tot rătăcesc şi caut lumina pe care am aprins-o cândva.
Ating, cu ochii, conturul unui fluture,
un cimitir de amintiri,
începusem să scriu cuvintele profeţilor în nisip,
A urmat un dans de nori
de fum şi cenuşă.
M-am ascuns,
ca glonţul printr-un stol de vrăbii,
când m-ai sărutat prima dată.
Cafeaua, la gură, o duc gândind la tine,
iubire fără sfârşit.
Şi vreau secunda lumii să o opresc, cu rost,
să iau zilele pe umeri.
Pe-o cruce răstignită de iubire
tot calendarul plin cu sfinţi,
te sărutam ca să te regăsesc,
în contemplarea naturii…
să mâncăm din pământ şi să mulţumim cerului.
M-am risipit, dar nu mai ştiu pe unde,
„daţi-mi, vă rog,
o clepsidră întoarsă!”
am un cârcel sub inima în formă de ceas..

Marius Iulian Zinca - Arta conversaţiei

 Colaj-acrostih

Azi, a venit îngerul.
Respir pământ amestecat cu apă.
Tu, suflet neînvins,
Arcuş m-aş face să te cânt…

Cu tălpile, citesc în petale de mac,
Oameni ce strigă şi acum
Nimic din ce simt:
Veniţi la anticariatul de noapte!
Era târziu să se ascundă
Rătăcite pe o bandă stricată,
Sentimente vremelnice
Abia crescute.
Totul s-a petrecut lângă o uimitoare lumină.
Iubiţi-le chipul şi tăcerile uitate.
E-o altă zi de împrumut,
Iar dorul îl despici în noi cărări…

 
ANI BRADEA
Bihor - România













Metamorfoze

Mai
știi? Eram o salcie visând,
Plângeam cu lacrimi galbene zălude,
Să mă înalţ ca plop mi-era în gând
Dar nu-mi cre
șteau pe trunchi crenguțe nude.

Î
ți amintești? Mi-ai răsărit petale,
Din trup mi-ai împletit tulpină,
Și m-ai purtat prin dorurile tale,
O floarea soarelui – lumină.

Acum, am devenit cascadă,
Tu lacul unde vreau să mă prăval,
Mai furtunos ca o tornadă
Iubind de la amonte în aval.

Temnicerilor mei

Eu nu sunt din lumea voastră,
Pute
ți ușor să mă răniți!
Să ridica
ți ziduri înalte
Și-n spatele lor
Să-mi întemni
țați visele,
Să-mi zugrăvi
ți
Orizonturile albastre
În gri,
Să-mi fura
ți
Primăverile,
Să-mi ucide
ți
Păsările
Și să-mi călcați
Florile.

Dar voi nu
știți
Că eu a
ștept
Să-mi crească aripi!

Speran
ță

Azi, a venit îngerul
Să-mi arate calea,
Știa că nu sunt pregătită
Să evadez,
„Ai răbdare – mi-a spus –
Încă nu
ți-au ars pe rug
Inima,
Cenu
șa nu i-au risipit-o
În mare,
Iar darul de lacrimi
Nu le e de-ajuns!
Dar pregăte
ște-te,
Crede!
Curând,

Și doar până atunci
Mai po
ți
Să plângi!”.


ANI DRĂGOIANU 
Turcinești – Gorj – România















Să-mi construieşti castele

Te strângeam în pumn
ca şi când lumina ar fi tulburat liniştea
din urna, ce ardea ca o flacără
peste oraşul trecut prin războaiele vremii;

îţi simţeam carnea zvâcnind de nelinişte
prin urechile timpului meu -
mă dezveleam ca o mireasă
implorând drumurile pietruite
să ascundă în călcâie
ţărâna străbunului gând;

te aveam ca pe cel mai mare trofeu
câştigat în bătălia cu vrăjitoarele
condamnate la magie albă;

îmi zideşti castelul din lut proaspăt
cu mâinile tale aspre,
arcuindu-ţi grijile
peste râul ce susură domol
în inima mea…

Ţi-am găsit fericirea

Palmele ude mânuiau destinul -
fâşii de speranţe în câmp întunecat -

îţi sorbi liniştit picătura de cafea,
cotrobăind prin dulapul vechi după somn…

am un colţ în care îţi las o umbră
din trecerea mea,
mototolind imaginea dragostei
în cuvinte rebele -
miză dublă pentru un vals de ocazie

şi un altul va creşte
din senin

pădure albastră -
inima ta

Zăpezile timpului

În oraşul tău, nu cântă privighetori,
nici fluturi nu zboară,
stau ghemuiţi
în crăpăturile de la ferestre,
îndrăgostiţi de giurgiuvelele albe de pvc -

în oraşul tău, e noapte
mai mult decât zi
şi luna se învârte
ca o mireasă prinsă
în mrejele unei iubiri perverse

trage cu ochiul la muritorii de rând…

CARMEN HUZUM
Tecuci - România












Dau

Dau
Mersul tău
Picioarelor mele,
Gând şchiopătat,
Ploii,
Destinul meu gir
Pe umeri pictat,
Tatălui,
Rostul meu şi al lumii
În altoi de pelin,
Genunchiului,
Haină de maci când mă-nchin,
Aripii
Pasăre cu ochii de foc,
Mie,
Niciunde un loc.

Eu, ceasornic

Eu
și tocurile pe asfalt,
Ceasornic al întârziaților

Hei!
Cine a tăiat copacul
În care î
ți atârnai seara gândurile
Ro
șii, galbene, albastre,
Sferice sau diforme,
Ce se legănau
Ron
țăindu-mi nisipul din ochi?

Un copil mă aga
ță de mână
Cu repro
ș în privire:
S-a oprit timpul?
Adevărul îmi sfichiuie
ște obrazul…

Uit de copacul cu gânduri
Şi plec mai departe,
Eu - ceasornic al întârzia
ților.


CARMEN ŞTEFANIA LUCA
Roman – România

Difuz

Flacăra zilei 
abia mai pâlpâie,
norii rostogoliți
din zori și până-n seară
împrumută
culorile apusului
tomnatic..

e liniște;
doar muzica,
ce-mi tresare în minte,
îmi umple spațiul gândurilor...

inspir lumina
soarelui obosit,
expir întunericul...

pânza de păianjen
a vremii,
uneori, acoperă totul,
rămâne doar 
o lumină...
o lumină difuză...

pe vârful muntelui,
acum, ascult liniștea...

CĂTĂLINA MUNTEANU
Galați – România

Tot și toate

Aş vrea să te privesc în ochi
când mă atingi prin semne mute
să sparg lentila de contact
ce ne răstoarnă în reflexii,
să-ţi mângâi chipul obosit,
să poposesc pe-un gând şăgalnic,
să-ţi fiu lumină, iad să-ţi fiu,
să mă înec într-un albastru
şi dincolo de tot şi toate,
să te iubesc la nesfârşit,
să fiu ce n-aş putea să-ţi fiu
femeia ta în tot şi-n toate,
chiar şi atunci când nu se poate...


CONSTANTIN CRISTESCU
Botoșani - România
  
Călătorul nopții

Crapă-n primăvară mugurii vioi,
Prin adierile tăcute, prin cuvinte,
Cad cruci pe visele ce zac în noi
Şi construiesc cu nori morminte.

Romanţele îngână încă un amurg,
Umil, ghitările se gâdilă pe strune,
Cu clipe reci, care din mine curg,
Ducând păcatul meu în altă lume.

Eu, aplecat în mângâieri de şoapte,
Mă tot înalţ şi-n ultimul meu zbor,
Voi desena iubirile în altă noapte,
Bătând din aripi cerul plin de dor.

Un ultim dans îmi oboseşte pasul,
Pe cerul meu lumini se mai aprind,
Răceala lor o să-mi ascundă glasul,
Sunt Lord al Umbrei şi încet mă sting.

Picuri de lumină

Mai cad, în noapte, picuri de lumină
Prin universul care-i atâta de tăcut,
Tu lasă-ţi, lună, raza ce se-nchină,
Plângând tăceri pe frunzele de nuc.

Tu curgi prin universul fără vină,
În ochii mei, stă visul nenăscut,
Tu treci, în noapte, lăcrimând senină,
Şi simfonii îţi cânţi prin frunzele de nuc.

În pieptul meu, mai simt că este vie
Iubirea mea, cătându-şi altfel de-nceput,
Te-oi aştepta, mereu, la masa mea pustie,
Lumini să-ţi plângi prin frunzele de nuc.

Mai cad, în noapte, picuri de lumină,
Prin stele, curge încă universul mut,
Te-oi aştepta, mereu, să te cobori senină,
Să te sărut umil, sub frunzele de nuc.

Să-mi picuri clipe de iubire peste faţă,
Iar eu să-ţi cânt culorile din curcubeu,
Să-mi fii destin, pentru o altă viaţă
Şi-atunci te voi iubi mereu, mereu.....

Cu paşi înceţi, în noaptea mea pustie,
Să-mi amintesc, de-s călătorul cel năuc,
Că tu rămâi, iubirea mea tacută şi târzie,
Pe care-o ştiu, doar din fruzele de nuc.

DIANA VINTURICI
Craiova - România

Visul unei nopţi de iarnă

A nins cu friguri peste sânii mei,
În noaptea asta, trec cea mai frumoasă iarnă,
Săruturile moi lovesc
 ȋn ei,
Când se desprind de gura ta să mi te cearnă,

Mai toarnă nea pe cerul lor, pic-pic...
E-aşa frumos când ninge cu iubire!
E iarna ta cu ochi de borangic,
E noaptea mea păşind pe rătăcire,

Şi fulguie pe sânii mei, mărunt,
Visul de iarnă scurs
 ȋn aşternuturi…
Tu
 ȋmi acoperi sufletul cărunt,
Cu flori de ger – ibovnice săruturi,

Şi geruri
 ȋmpietresc pe gura mea,
Marmoreene taine – ce se vor ştiute,
Că m-ai iubit ningându-mă cu nea,
Pe sânii mei cu cerurile mute…

E prea târziu

E prea târziu… copacii mă cerşesc la colţ de stradă,
Sunt lorzi fără averi, tu nu ai cum să-i crezi,
Eu le-am simţit doar umbra lăsată
 ȋn zăpadă,
Desculţă
 ȋndoială-n pantofi cu tocuri verzi...

E prea târziu… ninsorile s-au agăţat de ramuri,
Se fâstâcesc, timide,
 ȋn ochiuri reci de geamuri,
Se strâmbă
 ȋnspre mine, culori – marionete,
Iubitul meu… e prea târziu şi nu-mi mai este sete...

E prea târziu, iubite… sunt
 ȋnsămi iarna ta,
Tu ai
 ȋnchis fereastra, rupând copacii goi,
Şi cuie frânte-n stele se-nfig
 ȋn tâmpla mea,
Acolo unde plângem, ca proştii, amândoi...


ECATERINA SERBAN
Cisnădie – Sibiu – România

Sunt Om

Ce s-a activat în vis
când m-am îmbrăcat planetă?
Respir pământ amestecat cu apă
cresc pomi ce-
și înfig în carnea mea
adânci rădăcini.
Un tremur u
șor
îl simt vibrând sub pleoape,
ticăit se-aude din ceasul bunicii…
Sunt planetă!
Nu
 știu dacă să mă bucur
sau să plâng?
Orbitez în jurul alteia mai mari.
Se-nvârte caruselul, rotindu-mă
și pe mine…
Din fuga de-ntuneric,
văd păianjenul ce
 țese
plasa lui, tăcută, enigmatică
și neagră… ochi cu deschidere spre mine.
Se rote
ște mingea de foc,
arunc un plin în poarta ta de gânduri.
Plasa cântă cu glas de sirenă,
mă-ndeamnă s-o privesc, s-o ating…
Rotesc ochii spre altă dimensiune.
Scap de plasa turbion.
Destin se nume
ște plasa ta
sau iluzie de via
ță?
Pentru a găsi răspunsul
revin la straiul de om.
Emisfera dreaptă
mă a
șteaptă cuminte și răbdătoare,
mă ia în bra
țe !
Sunt iubită!
Sunt Om
 și mi-e de-ajuns!

Stelele curg

Știi iubite,
atunci
când nu e
ști lângă mine,
se-ntâmplă
ca toate stelele să curgă
în noaptea grea,
Albită de insomnie.
Curg ca apa,
de sub o strea
șină de tâmplă.
Și-atunci când stelele curg
cerul î
și caută echilibrul.
Se tot rote
ște-n punctul lui Arhimede
și disperat își caută soarele
în timpul cu pleoapele închise.
Atunci când stelele curg,
nici tu, nici eu,
nu vom mai a
ștepta un mâine
Să prindem visul împreună.
Arcu
ș și coarde
ne vor lua singure de mână,
iar orchestra
cântă cu încinse viori
sub arcu
șul unui Unu,
iubirea infinită
venită din Iubire…

Rolul

De ce te aflu mereu
doar în cântările profane,
unde doar tu
și eu
pictăm cu inima, sfinte icoane?
Găsisem un talant odat...
pe care l-am sădit cu tine
sub pom de măr curat
cântau musici divine.
Era, în muguri ce pocneau,
în soarele de primăvară,
parfumuri roze aruncau
din interior, înspre afară.
Semin
țele crescut-au în poem
cuvinte simple, din drojdia de lut.
Întoarce fila vie
ții, ca îndemn
să po
ți fi iubirea de-nceput.
Acuma-s singurul solist
tot al cântărilor profane,
cu fa
ța plânsă-n suflet trist,
pictez, din când în când, icoane...


GABRIEL GHERBĂLUȚĂ
Galați - România

Nu mai cred...

Nu mai cred în nopțile fără de tine,
Cum
Nu mai cred în tremurul stârnit de picurii
Razelor de noapte în partea luminată
A ochiului tău ascuns…

Dinspre partea ta de lună,
Greierii nu mai cântă.
Nici greierii şi nici măcar verdele,
Nu trec.
I-ai pus în lesă, iubito;
Și chiar de aur fiind,
Lesa tot lesă rămâne!

În poezia mea, fluturii i-am inhămat
La troică,
Iar Dumnezeu le face cu ochiul.

Somnambulism...

Ochilor mei le e somn
Mie nu
Ar vrea să îşi pună capul pe o piatră
Şi să se odihnească,
Lăsându-mă în plata Domnului
Să hoinăresc singur

Cu doua flori de romaniţă
În locul gol lăsat în timpul somnului.

Închide geamul, 
Iubito!
În nopţile cu lună plină, gândurile mele
Îşi parăsesc păstorul 
Şi pleacă somnambule, ţinându-şi echilibrul 
Pe o rază -
Goale sunt
Au lepădat cămăşile de noapte
Să nu se împiedice în poalele prea lungi

Mersul pe sârmă cere sacrificii,
Iar ochii,
Ochii continuă să îşi doarmă visele
Cu capul aşezat pe o 
piatră... 

Nesupusele...

Și îi spune copacului, copac,
Pentru că nu îi putea spune altfel…
și îi spune iubitei, iubito,
Pentru că o iubea şi nu putea trăi fără ea…
și ii spune mamei, mama,
Pentru că fără ea, nu ar fi existat şi nimicul
Ar fi fost în toate..
Și îi spune lui Dumnezeu, Dumnezeu,
Pentru că omul din el avea nevoie de un stăpân…
Numai cuvintelor din el, nu le spune în niciun fel…
Ele rămân ca şi in ziua dintâi,
Nerostitele,
Nenumitele…
Nespusele


Când nu te simt...

Când nu te simt
Sunt ca într-un afară friguros şi umed
Privesc prin geamul aburit
Prin care sufletul tău
Îmi scapă
Doar îmi amintesc de căldura
Interiorului
Ea nu a dispărut odată cu
Tine

Persistă în mine starea de
Pus la colţ -
De înlăturat de la alergarea în doi
Geamul e tot mai aburit -
Prin el nu mai răzbate
Parfumul în care te înveleşti…


GEORGE TEI
București - România

 Ne-am întâlnit

... când merii fluturau
steaguri albe
prin aer

fiecare
în câte-un cerc
ca două mulţimi diferite
priveam fluturii şerpuind
în jurul nostru
înroşindu-ne obrajii

ca un pirat
aruncând o săgeată - inimă
ţi-am intersectat cercul obţinând
o mulţime mixtă ...

Operație pe cord deschis

alergăm
unul
spre celălalt

paşii înghit
distanţele dintre noi

ne atragem ca doi
magneţi cu poli diferiţi

ne privim ...
pe cerul ochilor tăi
niciun fulger

trupul tău respinge
transplantul de iubire ...

Lasă-mi dragostea!

Dă-mi, Doamne
cuvântul
să-l lovesc de stânci ...

... văzul şi auzul să trimit
cercetaşi printre prieteni

dar, mai bine
lasă-mi Dragostea!

fără ea
nu voi putea urca
treptele ce mă vor duce
în adâncul sufletelor ...

Pastel

Soarele şi-a tuns
pletele ...

negurile iau locul
luminii
iar gheţurile,
gheţurile au legat bărcile
de maluri

dar, iată!
soarele aruncă-n noi
săgeţi
şi copacilor
dinţi verzi le-au crescut!

ah!,
dacă iubirea mea ar fi iernat
la tine-n suflet ...

Numai pentru dragoste

Noapte fulgerată de
privirile tale sub care
ia foc o inimă

... şi colţul acesta e
prea proape de lume
dar
ziua îngenunchează
numai pentru dragoste! ...

Niciodată, cuvintele 

Ne căutăm ca
izvorul marea şi cum
noaptea visul,
ca privirea zareaşi omătul
iarna ...

niciodată cuvintele
n-au fost
atât de firave
dar
cameleonul ştie
să-şi ascundă prezenţa
în faţa primejdiei

... ca o viaţă anii
şi cum paşii drumul,
ca un mal pe altul sub
un pod de gânduri ...

totdeauna
primele lovituri fi-vor
mai puternice
totuşi
rana de pe urmă ucide

... cum o stea
pe alta
într-o lume oarbă...

GHEORGHE SERBANESCU
Fairview  Park - Ohio

Dincolo de departe

Un rând dintr-o poveste
îmi este via
ța mea.
- Destin, î
ți cer, numai acum!
- Tu să mă ui
ți măcar o clipă, veșnic
de ar fi timp în lumea ta!
Acum, sunt om în trup
 și suflet.
- Destin! La voia ta.
Mâine, am să fiu o stea.
- Tu ce-ai să faci,
prive
ști lumina mea?
Un cimitir de amintiri
le las aici cu tine,
iubirea o păstrez, sunt eu
 și ea.
Acum, ca suflete pereche
ce au suferit la poarta ta,
hrăni
ți doar cu durere.
Mi-ai smuls iubita
din rădăcina ei!
Pe mine, m-ai zdrobit!
- Tu unelte
ști cu moartea?
- Rămâi în lumea ta.
Desprin
și doar din durere,
suntem un tot, un eu
 și ea
lumină
 și iubire,
în drum - deja o stea.


Durere găzduită în altar

Tu te ridici din orizonturi vii
sosită din lumi ascunse.
De pământ, de apă, de foc,
nu e
ști străină,
durere găzduită în altar.
Tu suflet neînvins,
materie în plâns
de lacrimi părăsită.
Renasc!
Păcatul cel păgân
l-ai transformat în ceară.
- Lumină, vino, tu,
tope
ște îndată răul!
- Tu, renăscut
aievea pruncului curat
din orizonturi vii,
culegător de slove,
aduni cu grijă rima,
te ui
ți de-a lor tărâm
pământ
 și apă
cu forme ancestrale.
- Lumina mea!
- Crea
ție, mă cheamă!
Pe lemn de cruce, mă a
șază,
în paji
ști de cuvinte
este al meu contur
iar sufletu-n iubire
î
și spune ruga sa.
Rămâne-n veci cuvântul,
pământ
 și apă
din orizonturi triste
pătrund în negura uitării
iar tu ramâi
altar de suflet în Destin


Simboluri, taine de-nceput

Simboluri taine de-nceput
dorinţe întrupate în spaţiu şi fiinţă.
Pentagrama cu
șarm şi vrajă
încremenită într-o sublimă
atingere de boare.
Prive
ști adânc, îți este scris,
pătrunzi prin iris în făga
ș de vis,
colinzi prin timp de ieri şi azi
sau încă neatins.
E formă din linii şi culoare,
te-afunzi, accesul îl ai
să dormi pe el la infinit.
Te anină, încântat dore
ști să le atingi,
te zba
ți între ispite și real.
Sunt arcade de subînţeles
ce-
și schimbă forma,
devin mister, acoperite în sclipire.
 Uimire!
Sunt ude, în lacrimi, doruri pururi,
zile din calendar de când în om mijea
cuvinte de nectar din mezozoic.
Percepem nevăzutul din a
ștri și pământ,
discernem vrute existen
țe
sim
țim prin excelență.
- Cunoaşte ne
știutul?
Silabe îngere
ști, amprente de iubire,
te încântă, par ireale
sfâr
șind în mijlocul de pietate.
Tu vrei să
știi că-i locul unde
ochii-
ți pierzi în desfătare.
E rond de vis, adâncuri,
e ascultarea celui ce-
și caută
dreptul la real, etern mister.
Prefigurând ispită în
șirag de vise
contemplu maxim.
- Priveşte Afrodita!
Extazu-i ireal, e visul în care vrei să mori,
himera cea dorită de milenii.
Poartă în ea esenţa vieţii
îi aparţinem ei, celei eterne. 


GEORGE SAFIR
Bacău - România

Pe trupul tău, ca de vioară...

pe trupul tău, ca de vioară,
arcuş m-aş face să te cânt
şi să te zbaţi, şi să te doară,
într-un solfegiu ca şi când
l-aş fredona întâia oară...

în trupul tău, ca de fecioară,
m-aş ostoi spre empireu
de unde-apoi, seară de seară,
te-aş asculta cum cânţi, doar eu,
pe-un portativ de primăvară.

...şi trupul tău, dulce povară,
l-aş înălţa de subsuori
să vezi din ceruri cum coboară
parfum de îngeri şi de flori
în dulci arpegii de vioară.

pe trupul tău, ca de vioară,
mă întind ca o liană
şi braţul meu te înfăşoară,
într-o gamă melomană,
într-un preludiu sfânt, de vară.

...şi nu mă mir cum se îndură
tot calendarul plin cu sfinţi,
de ce-n această uvertură,
atât de tandru mă alinţi
cu o divină partitură?!


Şi toamna, prinţesă, plouă cu îngeri!

Prinţesă, ce cauţi la mine în suflet?
Mă răscoleşti, îmi iei şi tihna din cuget!
Nu mai cutez ochii spre tine să-ndrept,
Ştirbă mi-i lancea, amorţit braţul drept.

Stăpână pe noroade şi imperii,
Femeie - mă farmeci, despot - mă sperii!
Ţi-am fost cavaler, prin braţele-mi scuturi
Purtat-am, în vise, roiuri de fluturi.

Ce ţanţos păşeam, când gingaşa mână
Noaptea tânjeam să ţi-o sărut, stăpână!
Mireasma de poale, în mers unduit,
Mă roade ca râul, prin mal prunduit.

Gura ta, dulce, mai dulce ca mierea,
Povară o port, sfântă-i durerea!
Şi-s mândru că sufăr, în moarte o duc,
Prinţesă, mi-i vremea, de dor, mă usuc!

Cum frunza, toamna, din ram se desprinde,
La fel, braţul meu spre tine se-ntinde.
Omul renaşte trecând prin înfrângeri
Şi toamna, prinţesă, plouă cu îngeri!


GINA ZAHARIA
Buzău - România

Pustnicul din calendar

Curios câ
ți profeți mi-au spus: nu te atinge de acel țărm −
poartă răni otrăvite
cusute cu fire de nop
ți ploioase,
ucide în somn
 și-n ceașca de cafea, și-n descântecul luminii!

Ei, bine, fiindcă se zărea de departe
 și părea credincios mării,
am închiriat un naufragiu,
o furtună pe cer înaintea duminicii
și două priviri.

Niciodată, nu terminasem de citit prefa
ța iubirii,
aveam impresia că cineva plimbă scoicile
de pe o corabie pe cealaltă,
acum
 știu,
este el − pustnicul din calendar,
din când în când face inventarul orbilor
și se roagă pentru fiecare val înecat lângă țărm.

Atunci, se mai dă o sentin
ță dragostei.

Am dormit mai mult de-o tandre
țe, dar mai puțin de-un puls nebunesc,
începusem să scriu cuvintele profe
ților în nisip,
țărmul acela era dirijor pe scenele boreale,
mi-era teamă să mă caut,
inventam fel de fel de jocuri,
altfel, am fi murit, instantaneu, pe inima unui prizonier de
 șoapte.

Răscumpără-mă

Femeie, în târgul de astăzi
s-a vândut ultima copertă de zăpadă,
zadarnic, a
ștepți,
am dat-o cu ochii închi
și,
era unicat,
î
ți promisesem c-o păstrez, odată cu autograful
primului impuls.

S-a tras la sor
ți,
a cumpărat-o un zidar cu stare;
sigur n-ai fi avut atâtea cortine pe care să joace lumina
din unghiuri colorate,
poate m-am în
șelat,
dar dinspre tine, urcau mun
ți
și-i tot îndepărtam cu mâna să nu mă zgârie.
În sfâr
șit,
am scăpat de rucsacul în care-
ți căram inima.
………………......................................
Î
ți scriu
dintr-un iad fără tine.
Au trecut zece nori
 și un înger grăbit,
mi-au înapoiat ochii
și o silabă din numele care m-a orbit.
Atât.
În rest, trebuie să mă descurc.

PS: Urmăre
ște copertele din târguri,
răscumpără-mă!

IOANA VOICILĂ DOBRE
București – România

Vis pierdut

Undeva, printre rânduri
ne-am întâlnit.
Ce beţie!

Plecasem în gânduri
cu aripa
frântă.

Timpul mi-a lipit-o
să-ţi pot îmbrăţişa
durerea.

A urmat un dans
de nori
de fum şi cenuşă.

Plouă şi pământul
se îngraşă iar
cu regrete tardive.

Tu, rămâi aceeaşi
pasăre rară,
tinereţe!

Memento

Mă regăsesc la lumina lămpii
într-o seară a greierilor:
eu şi imginea mea
două umbre ce dispar,
născându-se...

ELLA  FRANC
Geoagiu - România

Ecoul iubirii

Dincolo de geamul lumii se aude mersul
îngenuncheat al păsărilor lovite de alicele timpului
spre atelierele unde se făuresc aripi pentru desăvârşire

(îngerii creionează tipare pentru zboruri înalte)

liniştea bisericilor, înălţate din lacrimi de roze,
plânse în rugăciuni sângerii, la picioarele icoanelor de sticlă,
alungă întunericul sufletelor albe,
de-o parte şi de alta a vremurilor presărate de cenuşa tămâiei
;
se numără vlăstarii răsăriţi din glasuri de piatră şi ţarini însorite

(umbrele sunt mai înalte decât cuvintele)

anafura dimineţilor crucificate de dangătul clopotelor
se împarte, tac-tic, în bucăţi rotunde de timp, plămădite
la ora nouă de tălpile verzi ale îngerilor:
„Bate şi ţi se va deschide!”

(aripi de iubire se înălţă din giulgiul sărutat de femeile mironosiţe)

Concentric

Într-un gol, mă rotesc...

Cu tălpile, citesc în petale de mac
iubiri însângerate
şi tac

Într-un gol, mă rotesc...

Ating, cu ochii, conturul unui fluture
într-un gând nedecriptat

Tac...
şi câmpul rotund de atât roşu,
îl străbat cu un suflet opac.

MARIAN DRAGOMIR
Ploiești - România

Nerușinatul

Credeți-mă, 
am întâlnit oameni obișnuiți
ce mor pe la balcoane
 
de la început până la final
cu cerul în poala vieții

credeți-mă,
am întâlnit tineri
 
cu viitorul soare-orbitor
cu rudele sub vraja vecinilor
 
care și-au dat seama
 
că nu știu să zboare

eu nu consider poeții oameni
 
glasul lor este femeia tânără
ce gonește gândul prin măduva oaselor
iar când mă gândesc
mi se face carnea nor

nu trag concluzii pripite
pe de o parte
 
aș vrea să cred că sunt bolnav
dar s-a întâmplat ceva
nu știu să mai vorbesc
așa că mai bine
fac amor ca poeții


Cine este pentru cine

Oameni ascultați

votez orașul fluid din cununia civilă
cu emoții după perdeaua travaliului
credeam că induc sex
dar am învățat
să schimb emoțiile în legume de plastic
verde - acord

femeia de la piață a văzut la tv 
un val tăiat cu scene din acvariu
un sistem de a umple emoțiile
fetelor cu funduri mijlocii
o membrană de sticlă
ce zbate visele noastre

stați

mai sunt trei zile
până deschid versul de stradă spre voi
cu doamne goale
misogini și pudibunzi
vorbesc o poezie morbidabilă

stasera orașul petrece
eșecul vieții politice
cu clipe de răgaz
ce mai este optica în clipele acestea


Visul
  
Salutări oamenilor

sunt conectat de trei ani cu versul
 
l-am tradus cu ajutorul unui vibrator de îngeri
o unică grosolănie
a inteligenței ce mă părăsește

poemul nu are rușine
dar vorbește pe la sesiuni cu fler de viață
zâmbesc permanent prin el cu cei ce întreabă
„ce vrei să zici”
 

sufletul a fost mereu schimbat
dar am revenit la distorsiunea actuală
 
cu care am recoltat
 
moralitatea de prin ogorul visului
 

vedeți linkul
 
dați click pentru vastul vostru intelect
sunteți pătrunși de mentalul unui ideal
ce comandă o zi împlinită
 
cu persoane refulate

dați share la pagina voastră

Ajutați-mă și pe mine

Rog pe cei care susțin viața
să mă adauge în lista cu privilegii
mă doare versul când sunt
batjocorit
umilit
disperat după apă

scuzați-mă
dar eu susțin tirania versurilor
sunt liber
spun ce simt
gândesc
nu mă ascund după nickname-ul
umilință

îți place să stai pe pragul amintirii
nu-i așa
amintește-ți sentimentele postate acum o săptămână
pe pragul apei
avântă-te

good morning

MELANIA GROZAVU
Focșani – România

     Oare

Oare pe mine,
Doamne,
M-ai făcut sferă,
Lăsându-mă zadarnic
Să-mi caut
Jumătatea?

Dar,
Doamne,
De când mi-am dat seama
Ce sunt,
Am început să-mi caut
Cealaltă
Sferă!

Am dispărut dintre rânduri

Am ascuns
Tot ce-n mine vibrează.
Nu las dovezi la iveală:
Tristeţi,
Bucurii...
Nu-ti las la-ndemână
Nimic din ce simt.
Mă trădează
Doar zâmbetul -
Răspuns
Al privirii hulpave,
Cum ştii...

Şi-nchid
Orice cale spre mine.
Furtuni
De tăceri
Îţi trimit să le simţi.
Nu mai pot să visez,
Nu-mi permit
Nici măcar s-aud gânduri,
Sau şoapte
Fierbinţi...

M-am ascuns.
Printre rânduri nu sunt,
Să nu vii,
Traversând
Anotimpuri de joc!
Pe Pământ n-avem timp
De iubire,
În acest Univers
N-avem loc...

IOANA BURGHEL
Motru - România


Colecţionar de orice...

Colecționez orice
mai ales dezamăgiri,
fragmente de via
ță și șoapte...
Veni
ți la anticariatul de noapte!
Primesc
 și ghete murdare...

Aici e pu
țin altfel
Căr
țile nu au ce căuta!
Ofer doar un suflet
pre
ș la intrare 
să vă
 ștergeți pe el
noroiul unei vie
ți efemere
dintr-un timp imediat sau nu prea...

Veni
ți la anticariatul de noapte!
Sunt un om bun!
Colec
ționez dezamăgiri!

Uneori
 și tristeți mincinoase
și iubiri...

Nu pot avea mai multe sicrie!
bateţi cuie aşa,
în singurul existent
care-i via
ța mea!

Să nu vă teme
ți!
Poate voi sângera pu
țin...
Dar sunt un om bun!

Cândva, am să colec
ționez 
o ploaie...
Veni
ți la anticariatul de noapte!
E gratis orice!
Chiar inima mea...

Umbra

Mi se rotesc cuvintele a toamnă,
Cu lacrimi de amurguri violet,
Secundele ne hărţuiesc a dramă,
Într-o iubire arsă incomplet.
De mă zideşti în tine ca pe-o Ană,
Promit să nu descânt acum să pleci,
Şi poate umbra ta venind, în taină,
Nu s-o mai pierde toamna pe poteci.
Când somnul peste pleoape mai adastă,
Purtând, pe gene, vise de femei,
Vreau umbra ta să vină la fereastră,
Rupând, din miezul nopţii, un crâmpei.
Să vindece pustiul din odaia,
În care nu ascund decât năluci,
Sărutul tău s-aprindă iar văpaia,
Iubirii răstignite, ieri, pe cruci.


MIHA AIONESEI
Târgu Secuiesc – România

Cu tine, sunt anotimp

Timpul răsfoia monoton file de cer
rătăcite în labirintul nesfârşit,
când femeie, când copil

şi vine, ea, zăluda!

trece prin mine, ca glonţul
printr-un stol de vrăbii,
pune un căluş să nu strig,
scoate mucegaiul,
împrăştie praful din oase,
venele năpârlesc,
iau forme de şarpe,
intenţii oprite la jumătate de anotimp
se zvârcolesc de verde.

simt miros de sânge nou,
de soare, de muguri,
fluturi izgoniţi se-ntorc acasă;

şi cânt ca o ciocârlie
care îşi aude prima oară glasul.

Dialogul iubirii
        
Trecuseră luni de aşteptări;

ar fi avut atâtea să-şi spună...
tăceau strivindu-se din priviri;
mâinile -
gesturi prelungite în suflet -
cotrobăiau după cuvinte

era târziu să se ascundă;
cu braţe pline de păsări,
dorul întâmpină cu triluri...

plouă şi ploaia
spală singurătăţile,
dar ei tac, îmbrățișați;
inimile devin acvarii
în care rătăcesc temători,
ecou în ecou,
şoaptă în şoaptă,
fascinant dialog între doi muţi,
învăţând alfabetul iubirii sub ape.

Atingerea

Mâinile tale senine pe trupul meu
îmi amintesc de mine din alt veac
ca și cum aș fi stat într-un sac de oase
și dintr-o dată am simțit
că mi se conturează umbra,
deși e noapte...

uite, cum se dă pământul deoparte
și-mi cresc violete dintre sâni
iar tu nu te mai saturi să guști
bucata asta de stârv obosit,
mirosind a patimi,

de parcă ai fi magnetofon
rătăcit pe o bandă stricată
îmi repeți că sunt frumoasă 
tac și ascult mă agăț de fiecare
deget de lumină care-mi cutreieră brazda
în care m-am afundat fără vină...

gâdilatul din ureche
crește orgoliul cât casa,
iese din mine, străpunge nepăsarea,
armăsar ținut prea mult în lesă
nechează la fiecare atingere...

e bine, mi-e prea bine, acum,
dar cine poate să știe
dacă e de ajuns fericirea de a-ți fi

coama în vânt dă semne de fugă
prinde căpăstrul și leagă-mi pământul de tine

să mă simt vie...

MIHAELA ALDEA
Bacău - România

 Paradox...

Îmi place starea de vid
sufletul are concediu
dar eu îl etalez pe tarabă
dă bine la negustorii de kitschuri
sunt mioapă
văd frumos doar aproape
aud când muzica prinde zgomot de manea
folosesc întruchipări de cuvinte...
cu formă cool
zgâriind întregul autohton
pentru care cărturarii
au murit dând viaţă

zâmbesc...

ieri mi-am pus doi
canini din fildeş
îmi apără imaginea
intransingentă
iubesc efectul de turmă
şi transhumanţa
obedienţii nu pierd niciodată
îşi aşteaptă doar rândul
dacă nu astăzi
mâine

gândesc când nu gândesc
că pot gândi
deşi coerentă unii se uită ca la urs
atunci devin anormal de normală
aş putea compara fenomenul cu
percepţia iubitului
deşi îl iubeşti nu-l poţi vedea
mintal
sau când pentru cea mai mare durere
lacrimile intră în criză
pentru c-au plâns prea mult
când au luat împrumut
sentimente vremelnice de la F.M.I.

sunt atât de obosită când mă odihnesc

Când...

când m-ai sărutat prima dată,
cerurile s-au luat de mână,
suspinau în pleiade,
stele ardeau de dorinţă,
vântul adormea sub sprânceana
florii de lavandă...

când m-ai sărutat prima dată,
Măiastre au ieşit din castele,
mi-au dat aripi
decupate din curcubeie,
prinse pe umeri
de nuferi rătăciţi
printre ape...

când m-ai sărutat prima dată
..............................................

Temniţă

la capătul durerii
lumina albă cade, opac,
în Alcatrazul construit noaptea,
când tăcerile ţipă,
pescăruşi vin şi fură
câte o încrengătură de vis
din şotronul vieţii zidit vertical
;
pot să văd, afară,
castelul Fetei Morgana,
astăzi, s-a transformat într-o lună,
a exilat soarele şi i-a furat inima,
lăsând-o lavă să curgă
printre suflete îngheţate
peste timp,
iubiţi cu chitare...

MIHAELA MERAVEI
Constanța - România

Infinit

Cu vârful degetelor,
abia crescute
dintr-o celulă în diviziune,
iei pulsul vie
ții,
radiezi, necondi
ționat,
iubire fără sfâr
șit;
când îmi atingi sufletul,
mă întreb,
e
ști o minune
căci pot trăi cu tine în mine,

mai bine, î
ți spun copil.

ODETTE BOTA
București - România

 Benedictus fructus ventris tui...
(Și binecuvântat este rodul pântecului tău...)

În noaptea walpurgiei, Șeherezada culege basme ţesute din frunze;
toamna descântă cuvintele, despletind galaxii
pe creştetul lunii, prinţul recită poemul crepusculului din veacuri
şi oceanul primeşte sigiliul miracolului de lumină neagră;

În somnul Amaliei, fiul îngerilor scrie surorii, cu slove arabe:
tu esti Amal-speranţa... tu esti Amal-speranţa...
pe obrazul mamei, plâng fulgi din aripile dorului nenăscut;
doar Crăciunul aşteaptă să-şi ferece ofranda într-un colind;

Surâsul fetiţei binecuvântă eternul din cartea facerii
căci, iată, doritul e la porţile amintirii, rupându-i peceţile;
cu lacrima lui, germinează visul femeii, demult, adormite;
îngerul vestea din auroră geneza şi ascultându-l, ea a zămislit...

Poveste din Eden...

în lacrimă, se strânge azi albastrul
privirii de turcoaze şi poem
 
şi plânge-n grota inimii sihastrul
versetele trecutului tandem...

Edenul descifrase nemurirea,
dar altă Evă rescria geneza,
purtându-şi lin pe coapse înflorirea
şi aducând cu un surâs... asceza...
 

Din clipă, încercăm să naştem veacul,
iar desuetul şarpe râde trist,
doar mărul poartă, în seminţe, leacul
uitării ca un rând din acatist...

RALUCA NICOLETA BOCU
Brăila - România 

Poem pentru copacul lui Dumnezeu

Eu ştiu că n-am să mai văd niciodată
un poem perfect cum e un copac
cu o gură ce se hrăneşte cu stele
ce-şi potoleşte setea din laptele de sân de pământ,
un copac ce-l priveşte pe Dumnezeu, zi şi noapte
şi cu braţele-ram, se roagă cu frunze la El.

Vara, îşi prinde cuib în puful de pasăre
şi-n iarnă îşi culcă pieptul pe zăpezi de nori,
el e intim cu stropul de ploaie
şi face dragoste cu adierea de vânt
în lumină

poemul meu e un fals cântec de ramuri,
căci numai Dumnezeu poate face un copac
să respire cer...


Copil stejar

Eu vin din lumea ceea în care ai mai fost,
Sunt doar copil de floare, de rază
 și poveste,
Mă văd cum stau pe-o stea ce nu îmbătrâne
ște
Și vreau secunda lumii să o opresc, cu rost.

Tu să te-ntorci acolo, în veacuri separate
De lumea de poveste, în cea de oameni mari,
Căci poate azi, cei mici, de mâine sunt stejari,
Din frunze verzi, se schimbă în frunze conservate.

Eu sunt copilul mare, prin sufletu-
ți copil,
Respir un aer dulce din valuri reci de mare,
Furtuni de vise-
ți bat misterios în soare
Și porți izbesc în lumea ce crede că-s umil.

Și pot să fiu scânteia din jarul de nestins
Cu inima ce arde în trupul meu micu
ț,
Mai chem spre tine săbii, mereu să le ascuţ,
În vâlvătai te-aprinde să fii
 și tu cuprins!

Tu eşti copilul, oare? Să-
ți fiu copilul eu?
Mă-ntreb
 și eu, asemeni, ce suntem peste vreme,
Tu n-ai curaj să-mi spui, te zba
ți în anateme,
Iar eu rămân răspunsul copilului, mereu…

Eu sunt secunda lumii în timpul tău hoinar,
Îmbătrâne
ști cu vremea și mergi alene-n pas,
Mai vrei să iei din zgura măsurii ce-a rămas,
Din timpul meu, î
ți dau, să fii copil - stejar!


GIA RAMONA IONAȘU
Oradea-Mare – Bihor – România


Poem roșu

Într-o zi,
 ți-am dat bătăile inimii mele
și m-am întors, neștiută,
în norii mei, revărsa
ți
pe câmpii de floarea-soarelui.

Caută-mă,
m-am uitat puls ro
șu în tine.

Fluturii care mor

Ploaia mi-a ucis fluturii
pe care-i desenasem pe geam
în a
șteptarea unui basm
prea strâmt
pentru o cutie cu vise.

bulinele lor
î
și mușcau ritmic buza de sus,
înecându-se
în cercuri prea goale.

azi, culorile plâng, înfundat, pe pervaz,
un octombrie inutil,
strivit de fereastra închisă.

când toamna plouă,
fluturii mei mor
în scrisori fără destinatar.

Acute

Strecor
lumini şi umbre
prin sita bătăilor de inimi.

mă înfioara
câte un zâmbet cald
ce mă ajunge din urmă
cu gheare de uliu.

duminica asta
sună a clopot spart
şi a rugăciuni arse
în vârf de munte.

caut cu ochii închi
și
depărtarea
în care mirosul tău
s-a îngropat
pentru totdeauna.

m-ai învăţat
să iau zilele pe umeri
şi să nu le las jos
neînflorite.

şi azi, fac, la fel, mamă,
chiar dacă e una
pe care aş face-o
una cu pământul.


ROMIŢA MĂLINA CONSTANTIN
București – România

Amprente

De vreme ce te am la capătul strigătului,
 
astăzi, e ziua în care ceva transparent
 
mă inventează dintr-o pereche de cărări împletite
 

prive
ște-mă, din rugul de foc; 
nu ai dreptul să mă întrebi
 
de ce opresc o frunză care picură apa vie
 

vei în
țelege mai târziu, 
poate prea târziu,
 
că m-am născut din neputin
țele tăcerii 

strânge-mi pântecul
 
în fiecare verigă ce clocote
ște 
în contrac
ții ce te micșorează într-un punct 

dacă nu am murit,
 
a
șa a fost scris, 
să fii tatuat cu colbul meu
 

degeaba încerci să te
 ștergi; 
atingerea mea te învăluie ca o tornadă...

 Spa
ții

Cuvintele mele se strecoară
 
printre spa
țiile libere; 
dacă te ui
ți, mai aproape, la mine, 
sunt descheiată la doi nasturi
 

o femeie frumoasă miroase a mere coapte de vară
 

știi 

mi-e a
șa un dor de pălăria 
prin care se răcore
ște muntele 

aminte
ște-ți 
pe culmi aerul te ame
țește 
din zori până în zori
 

prive
ște, 
se arde miri
ștea 
chiar sub ochi...

Fără sfâr
șit

Sunt doar o simplă supravie
țuitoare a unui naufragiu 

totul s-a petrecut lângă o uimitoare lumină
 
într-o via
ță banală 
când mobilam cămăru
țele fără sfârșit 
din ghiocurile oamenilor
 

în jur bulevardele par imense
 
iar pumnul meu se deschide stângaci
 
ca primul pas al unui prunc
 

n-am dreptul să urăsc întunericul
 

cine m-ar putea cunoa
ște 
decât ve
șmântul meu 
pe care îl împart cu tine
 

sunt doar linia abisului de care se agă
ță cerul

FLORENTIN STRECHE
București – România

Tinerii

Aripi, adieri şi frunze, cât mai multe,
soarele pe cer, tinerii se sărută cu har.
Ei nu pleacă de pe pământ grăbiţi,
ei rămân îmbrăţişaţi ca nişte misionari,
să le dea şi altora ce a mai rămas
din rătăcire, din zile şi nopţi dăruite
pe altare nevăzute pentru omenire.

Ah, tinerii ăştia se iubesc ca frunzele
căzute pe pământ în adierea vântului,
ei nu greşesc cum scrie în Scripturi,
căci Cerul le zâmbeşte pe trupuri,
îi arde neîncetat, până la transformare,
şi îi lăsă în jurăminte de-o clipă,
în priviri ce numai Timpul le ştie.

Iubiţi-i pe tineri, cât timp sunt aici,
fără nicio ură, până nu e prea târziu,
când vorbesc liber naturii şi iubirii!
Iubiţi-le chipul şi tăcerile uitate,
Sunt aici cu ochii sticloşi de mărgăritare,
însoţindu-le zbaterile în chip de alinare.

Promiteţi, pentru numele lui Dumnezeu!

Nu scriu poezii

Eu nu scriu poezii
de dragul unor femei,
am energie pentru rime,
adio, vouă, iluzii feminine!

eu nu scriu poezii
să-mi cumpăr iluzii,
sunt lefter şi nefericit,
iubind tot ce-i sfinţit.

eu nu scriu poezii
în parcuri pustii,
înconjurat de străini
cu priviri de arginţi.

eu nu scriu poezii
decât pentru iubiri
născute între oameni
cu averi în ceruri.

eu nu scriu poezii
să-mi cumpăr iluzii
în parcuri pustii
decât pentru iubiri.

Iubirea de bețivi

Motto:

eu vreau să mor,

eu vreau să mor
de sabia mea!

E nevoie de o nouă lege
pentru oameni:
iubirea de beţivi -
e nevoie să îi auzim
cum plâng deznădăjduiţi
în timpul lor absolut,
înotând printre chipuri
de realişti eterni,
cupizi şi treji.

O lege sacră degrabă,
o hotărâre de urgenţă
pentru aceşti fericiţi nefericiţi,
îngeri cu sufletul în piuneze
care rostesc adevăruri
uitate pe ziduri.

femeile i-au părăsit
din nepotrivire de trăire -
e adevărat că miroseau nesănătos,
miroseau a începuturi,
cu tâmplele lor murdare de lut.

Votaţi-i pe beţivi
dacă îi simţiţi,
dacă îi auziţi,
dacă îi vedeţi
lângă voi!
votaţi-i!
sunt mii...
……………………………………

  
ELENA BUZATU (traducător engleză)
Magalia - California


Sărut mâna

două cuvinte
ce-n ele ascund
tot infinitul şi atâta tumult...
aş da orice, rostite să le mai aud...
odată,
măcar odată,
aici pe pământ...

să urmăresc mişcarea
buzelor, ca-ntr-un sărut
şi zâmbetul lor
de început...
ecoul sunetului
să-mi cânte-n urechi
ca-ntr-un cântec
de leagăn, străvechi…

să mă pierd apoi
în adâncul privirii
de cafea, de mure, de noi...
să uit de tot şi toate
să mă arunc ca vijelia
să simt inima ce bate
de-o eternitate
să-nlăn
țui, să cuprind,
să mă sfărm
ca valul de ţărm
în mii de şoapte
şi freamăte...

...cât veşnicia!


Gânduri la cafea

Cafeaua la gurǎ o duc
... gândind la tine
mǎ frig
cafeaua-i fierbinte

Ţin lipitǎ ceaşca de piept
 
şi cafeaua-i fierbinte
... gândind la tine
o mişc în neştire

Aromele-i fierbinţi
 
mǎ scot din minţi
lacrimi …fierbinţi
... gândind la tine
ca lava coboarǎ din munţi

Arome... lacrimi
frig tare îngemǎnate
cǎ nu ştii
 
ce doare mai tare
de ce vânt sunt mânate
... mi-i gândul la tine
 

În braţe mǎ strâng
mǎ ghemuiesc
în forma-mi primarǎ
trupu-mi chircesc
de dor, scâncesc
mǎ ghemuiesc
strângând la piept
într-un gest nefiresc
cafeaua fierbinte
... şi-mi bântui prin minte

Doar ea rǎmâne
şi mǎ ţine vie
tǎciune aproape stins
în cenuşa-i fǎclie

Ce-aşteaptǎ nins
sǎ fie reaprins
cu-o uşoarǎ suflare
o adiere... o boare...

Simfonia iubirii

Simfonia
toamnei, în tăcere
liniștea așterne
pe locurile lipsă
ca într-o eclipsă...

oare mai rezistă
în vânt, frunza
verde
de iubire,
tristă...

lacrimi efemere
curg

albe-n pânza
de demiurg.

ION VANGHELE
Ploiești - România

Pe țărmul tău...

Pe țărmul tău necenzurat,
De soare, ca pustiul, ard.
Dorin
țele sunt frunze, cad
Cu umbrele lor de păcat.

Ne zvârcolim doi
 șerpi obsceni,
Doi vrăjitori abandona
ți,
Din visul nop
ților plecați
Pe stratul verde de coceni.

Extaz de vreme, fermecat,
Impudic, ne absoarbe viu,
Mai mult de-atât, nu pot să fiu
În jocul ăsta depravat.

În flăcări, clipele se sparg.
Cu mine, totul oferit.
La pieptul meu, tu ai murit
Abandonându-te în larg.

Și ne-agățăm de infinit,
Trăind o clipă, efemer,
Gustând, întins, acest mister,
Cu îngerul îndrăgostit.

Apoi, secundele ne pierd
Pe-un maldăr de cenu
șă, ars,
Noi ne-am iubit ca un avans
Acuma, nu te mai dezmierd.

Și coridoare se desfac
În lini
ștea din noi, tăcut
E-o altă zi de împrumut
În care sim
țurile tac.

Iubirea umblă sfâ
șiată

Iubirea umblă sfâşiată
Şi plimbă umbra ta la geam
Privighetorile pe ram
Te cânt-acuma, despuiată.

Urzeşti, din şoaptă, dulce plâns
Ce curge-n mine ca un must
Din clipe, dragoste, te-am strâns
Şi-acuma floarea ta o gust.

Poate că par atât de crud
Când mângâi formele curbate
Un corp ce se desface nud
În ape calde tremurate.

În tine, patima-i răsad
Stropit cu năluciri de sânge
În ochi de zână care plânge
Sunt rugul florilor ce ard.

 Eu te-am pierdut

Eu te-am pierdut în vastele cunoaşteri
Iluziile tale prefăcute
Când tu tribut al veşnicei renaşteri
Rosteai doar adevăruri absolute.

În comedia vieţii derulate
Apocalipsă moartă de cuvinte
Noi aşteptam sfârşituri refulate
Într-un desfrâu de patimi ostenite.

Esenţialul şi-a pierdut de urmă
Şi am rămas dansând sub ceruri goale,
Iar sunetele nopţilor ne scurmă
Cu şoaptele desişului de poale.

Prin vis trecând, câinii, acum, ne latră,
Iar stelele burează încontinuu
Arzând lumini pe-o sepulcrală piatră
Ce ocultează sfărâmând seninul.

Târziu, vom arde despărţiţi pe rug,
Pe-o cruce răstignită de iubire
Cu amieze plânse în amurg
Într-un proces străin de istovire.

Și tu, prin mine, treci...

Şi tu, prin mine, treci, ca Marea Moartă
Ce vântul o sfâşie şi valurile-i poartă
O pasăre, un chiot din cerul răstignit
Pe care însă marea, în ea, nu le-a găsit.

Se nasc prăpastii oarbe de ceaţă şi de apă
La sânul ei, doar demoni făptura şi-o adapă
Şi nopţile sunt geamăt venind dintr-un străfund,
O lume de tristeţe în care mă cufund.

Trec stele fără aripi şi pesti fără dorinţe;
Se ţes ziduri de umbre lipsite de credinţe,
Păduri în care lupii, în somnul lor, tresar
Şi muşcă, iluzoriu, cu dinţi de chihlimbar.

Iubirea-i o minciună, degeaba, ea mă strigă
Şi gura ei cu patimi încearcă să se-nfigă
În inimă şi suflet să mişte-n valuri lacul,
Tristeţea e răspunsul, tăcerea este leacul.

Deasupra, murmur urcă visul ce se destramă,
Dorinţa e o umbră ce încă mă mai cheamă,
Doar ploile mă spală cu gheara lor lichidă
Şi noaptea-ntoarce cursul în somnul din clepsidră.

La piatra sepulcrală, te chem, acum, păgân,
Cu frunzele de toamnă, tăcerea o îngân
Şi umplu tot înaltul cu feerici curcubee
În veşnicii de umbră, ca să te chem, femeie.


IONEL CREŢU
București - România

Te caut

De n-ai fi tu, s-ar duce dorul
în căutarea ta, pribeag,
urmând inform, enorm, calvarul,
rostogolire fără cheag!

Dar cum tu eşti, cum tu exişti
şi patima-i văpaie vie,
că nu-i în van, de vânt morişti,
mi-o dovedeşti,… dar şi eu, ţie!

Atac de panică, e drept, aveam,
un junghi, ca un cuţit, de stress;
mă întrebam: castel mai am?
Căci gândul rău îmi tot da ghes.

Şi mă pişcam atunci, să mă trezesc,
gonind acel venin, gândul cel rău;
te sărutam ca să te regăsesc,
castelul meu, cu tot nectarul tău!

Fântâna

Irizări stacojii
chip verde, adumbrind,
ochi incercănat, privind ajunsul azur
unde un înger adună legând insule pustii,
uscate-n cuprins;

doar dacă scapă vreuna spre izvor,
o vei putea pătrunde cu apa ta vie...

Banca din parc

O, de-ar povesti banca din parc!
O, de-ar putea umbla în povestea ei!

Soarta a hărăzit-o cu rădăcini în iubire.
Ea geme neauzit; suspină poezie.
CV-ul ei, CD-ul ei,
placă de gramofon, scrijelită-n pasiuni.

A dospit iubirea precum
crudul hun dospea carnea,
uscând-o-n sarea calului înfocat,
bătut de foamea şi soarele stepelor arse.

Banca din parc, cal de bătaie,
altar, unde s-au cucerit şi dospit iubiri.
Braţele ei nevăzute,
împletind voinţe şi gânduri,
modelează melanjul dragostei.

Banca din parc ,
arhivă jupuită,
cartotecă cu suspine şi lacrimi,
oferă lustrul ei, iubirii,
conservând-o;
eterna poveste a iubirii. 


MARIUS IULIAN ZINCA
Pitești - România

Contemplarea naturii

Într-un 
sentiment de bucurie

lăuntrică,
să uite cu totul de sine,

s-a cufundat

în contemplarea naturii…

Opusul rătăcirii

În rătăcirea minţii
trăgea adânc aer în piept
urmărindu-şi umbra
cum luneca pe lângă el.

Orele se târau cu viteza melcului,
i se părea că zorii
nu aveau să mai vină niciodată.

Când durerea şi spaima
i-au invadat inima, încerca
să-şi imprime în memorie

(că) opusul morţii

este dragostea.

Sub semnul întrebării

Sub influenţa
tensiunii,
asculta şuvoiul de cuvinte,
simţindu-se singur,
într-un fel romantic
cu ochii
încreţiţi la colţuri,
concentraţi,
când asculta
mărturisiri ce veneau
mult prea repede
să verifice
dacă sentimentul de linişte
era tot acolo,
să-l rânduiască
şi să-l pună

sub semnul întrebării.

Nălucire mistică

Cufundat

într-o nălucire
despre povestea mută

a pietrei aşternută cu imagini
cu fulgi tăioşi ca lama,
ochii s-au obişnuit cu penumbra

chipului

luminat
de înspăimântătoarea frumuseţe
a unui nimb
în limbajul acela

mistic

s-a ghemuit…

Bucurie alcătuită

Ochii
îi jucau în lacrimi

într-un amestec de uimire
privindu-şi bucuria feţei

alcătuită

din bucăţi din feţele altora

cu surâsul inefabil…

ELISABETA GÎLCESCU
Târgu-Jiu - România


Cu iubiri...

Am păşit peste mireasma nopţii,
Am adunat roua bogată,
Ca s-o păstrez pentru eternitate,
Din taina nopţii lăcrimată;
Doar roua-i pură, liniştită,
Strivind păcatul cu iubiri...

M-am risipit...

M-am risipit,
dar nu mai
 știu pe unde,
cutreier toamnele din noi;
ascult povara strunii învechite,
în vraja lunii, mângâind sărutul,
când toamna mă preface
în umbră, oglindind izvor,
cutremurat de ploi de vise ne’ncepute;
doar urmele se pierd în nerostiri,
prin ramuri, zac nedesfăcute,
iar dorul mi-l despici în noi cărări;
M-am risipit...


Neclintiri

Să degu
ști femeia,
s-o savurezi domol,
din por
ția drămuită,
să-i simți răcoarea
și umbra dintre sâni,
iar cuvintele, pe lacrimi,
se pierd, acoperite
de verdea
ța căldurii
într-o cursă întârziată...

Lângă un scuar,
doi copaci frunzăreau
căr
țile - păleau
m-am strâns lângă ele
văzduhul era fierbinte
cel mai încântător gând
costisitor
și-a umplut
pieptul cu dorin
țe;
m-au dat de gol...

principiile,
cumin
țenia,
ra
țiunea
mi-au răstignit timpul...
mi-au pierdut busola
doar flacăra-i de veghe
la poalelor celor zece
mun
ți neclintiți...

Bonsai

Mă frig, mă ard,
În focul nelini
știlor,
Rabd,
Căci locul e sacru,
E rug de fiori,
Doar eu port printre temeri,
Un munte de flori

E joaca cu focul,
Mă frig
și mă ard,
Dar rabd,
În locul – văpaie
Rit
și cuvânt,
Iar eu mă supun

Descind printre flăcări;
Mai bine să ard,
Cenu
șă să fiu,
Iar tu, din cenu
șă,
Iubire, răsari,
În locul nelini
știlor mele,
Bonsai...
Târcoale să-i dai,
Mângâindu-i formele
Ce încă ard...


Efigie

Simt cum cresc pasăre,
cum zbor
și aripa puternică,
spre infinitul unei șoapte,
înflorită,
vie, liberă,
tălmăcindu-mi bătăile inimii,
urcă scara viselor,
iar eu, lăstar îngreuiat de timp,
citesc memorii neimitate -
efigia unui zbor nobil...


ŞTEFAN DUMITRU AFRIMESCU
Pitești – România


Hermeneutica iubirii
(fragment)

Iubito, eşti ca nebunia de frumoasă,
ca un scandal, început dincolo de…
gardul de sârmă ghimpată şi continuat
după gratii, ori în nu ştiu ce azil sau
ospiciu. Iubito, găsită fără nici un viciu,
eşti ca un spectacol în mov sau roşu, dat
între şinele staţiei de metrou de la Inter.
Ştii, atât de mult te iubesc încât, ar
trebui reinventate alte dimensiuni
pentru spaţiu şi timp, pentru viaţă
şi moarte…Iubito, eşti ca opiumul,
eşti cianuara din care, pentru a nu-mi fi
letală muşc în fiecare noapte, ca
dintr-o anafură, pe nemâncate aproape,
eşti ca o sălbăticiune în captivitate
Iubito, ştii că eşti mai mult drac decât
înger? Că eşti ca o ispită nouă,
ca o Cartagină de rouă, ca o corabie
doldora cu draci, ca o insulă pustie
plină cu himere? Iubito, eşti pădurea
nebună, populată de scufiţe roşii,
străpunse de Luna nouă, Noapte bună,
iubito, noapte bună.

          
Iubito, mă-ntunec şi totul
în jurul meu se-ntunecă. Apoi,
de frică, i-au drumul, noaptea,
apele şi cerul şi pământul
şi le depun pe toate mărturie
pe ţărmul tău de jad şi alabastru
de la Marea ta cea mare,
de lângă Oceanul tău de timp
şi de uitare. Iubito, mă-ntunec
şi mă doare, căci am ajuns la
margine de timp, unde nu mai
este nici soare, nici strop de
verdeaţă, iar tot ce-mi mai doresc
este să prind şi dimineaţa de mâine,
la fel ca tine de crudă, apoi să
mă opresc, pentru că, Iubito,
sunt însuşi timpul, ajuns la marginile
sale de granit, iar între noi, iubito, stau
grămădiţi tocmai anii ce ne despart,
care nu sunt doar diferenţe de fus orar,
ci timpul însuşi.


Ca umbra unei păsări
pe cer, în zbor invers,
poemul acesta, iubito,
scris într-o noapte, cu
tine plecată să adăpi
zorii zilei de mâine.
Sărut strivit sub tălpi
ţi-aş fi şi câine credincios
ori de pripas, iubito, de-ai fi
mai rămas măcar o noapte.
Aşa, mă mulţumesc doar
cu aroma ta de femeie,
impregnată în aşternuturi
şi amestecată cu fum,
sex, alcool şi parfumul
cumpărat luna trecută cu
ultimii bani din salariul
pe luna în curs, dar pe care
banca a refuzat să ţi-i dea.


Cineva, iubito, fără să ştii
cine, sau să te poţi opune,
a-ncercat să-ţi fure inocenţa.
Şi pentru a nu fi maculată
ţi-ai jucat-o singură la zar,
iar zarul e jocul unde,
în fiecare zi, poţi pierde
câte o halcă din inocenţa
rămasă din jocul precedent,
al unei vieţi anterioare şi
chiar din vieţile tale viitoare.
Zarul, aşadar, este un joc
în care se poate pierde totul
şi nu doar inocenţa

Autogară pe Coridorul patru paneuropean

Acum, alergi în lungul coridoarelor
sîngelui meu, nici albastru, nici
roşu, alergi cu viteza luminii.
În pletele-ţi, asemenea
unei cozi de cometă, se-agaţă
câte o stea. Iubito, mă doare
de-atunci fiecare stea căzătoare,
mă dor coridoarele goale, mă
dor vorbele grele ale tale
sau ale mele, mă dor globulele...
Ştii, sunt un fel de ţară caldă din
lumea a treişpea, traversată
de Coridorul patru paneuropean,
prevăzută cu o singură autogară,
în care ai garat pentru o vreme.
Acum, îmi fojgăi cu şoapte prin
sângele-n care în curând va mai fi
noapte şi-atât.

               
Iubito, şi eu poate mai alerg
încă prin sângele tău, dar...
din scaunul meu cu rotile
n-am să-i ajung niciodată
pe cei ceilalţi. Aceasta ar fi
diferenţa dintre mine şi ei. 
Intre noi... fie vorba, iubito,
diferenţa e ancestrală. Şi nu
poate fi rezolvată de noi. 
                                                                    

Ştii? Ai putea fi tu poemul acesta,
dar mai trebuie să-ţi şi doreşti să fii.
Cum la fel de bine şi eu ştiu,
că nu-mi vei aparţine niciodată,
că eşti a altei lumi. Şi nu atât
a lumii din care vii, cât mai ales
a celei înspre care alergi, nici
nu mai contează cu a cui viteză,
a luminii în care te scalzi sau
a beznei din care ne naştem?!
Mai ştiu doar, că azi alergi prin
arterele sângelui meu şi că
mâine ai putea alerga prin arterele
altui sânge, poate la fel ca al tău 
de sălbatec. O lume, iubito,
fecundată de ovulele-ţi tinere.
Iubito, o lume fără mine.
                                                                                                
Şi la noapte ai să alergi
spre lumea fără mine
până dinspre zori, când
ai s-adormi fără s-alegi
între rău şi bine, între
eu şi mine, între zi şi...
noapte. Iubito, de-ai şti
cine ne desparte...!
De-ai şti câte ne despart!

RADU POPA – debut poetic

București - România



Salutări din alte spații


Ploaia îmi exfoliază coastele
lasă în urma cârdul de imagini mirosind a cald
îmi strâng sufletul în cutii de carton
le mut de-a lungul venelor până ajung în suflet
acolo
le las să putrezească înfășurate în cârpele
folosite pentru ștersul geamurilor
mama le spăla mereu după și miroseau a săpun făcut în casă
acum totul s-a lovit de prezent cu o forță inimaginabilă venită din frică
am o mână pe cana de lut ars
plină de vin cafea sentimente transpuneri
scenarii clasice și noi pagini umplute cu un scris mic de fată
realizez pierderile

într-un fel
în jurul meu se aud tot feluri de cântece dispărute în timp
fantomele sar se-mbrățișează săruta leneș disperarea
am o frânghie legată de-un picior și barba ascuțită
cuvintele mi s-au lipit de cerul gurii
au gust de sânge stătut și țeava unui pistol mi se înfige în ceafă
îmi rămân urme rebele părul e ud și împrăștiat în diferite direcții
aud un cocoș cântând a treia oară
dumnezeu fie cu mine
m-am lepădat de lume printr-o grimasă absurdă

Criză de libelulă

11:02
Miroase bine în cameră asta făcută din pene
desfac un heineken mă joc puțin cu plasticul din capac
am în buzunarul drept gumă de mestecat veche
îi privesc piciorul înfășurat în muchii
se aprind în mine blugii cămașa tricoul cu guns
părul ud se lipește de frunte
m-așez în balansoarul suspendat deasupra omenirii
asta-seară îmi strivesc creierul
de coapsa învăluită în cearceaf
deschid geamul cu ceața sărutând toți pomii
oamenii strigă și acum
am respirat am expirat am inspirat
sunt ca o frunză călcată de-un pantof
patul tace televizorul tace muzica tace
eu vreau să țip

01:45
Încă nu dorm
am ajuns la a șasea a șaptea sticlă
timpul merge înainte
privesc noptiera scrumiera
cărțile sunt întinse pe marginea parchetului
deschise la pagini aiurea
douăzeci și șase opt șaptesprezece
lovesc o libelulă apărută pe sânul stâng
sânul drept hăituiește un vis
o fereastră scârțâie tușesc vecinii
mienuatul pisicii pocnit de degete sărut
îmbrățișare îmbrățișare sărut îmbrățișare
miros a bere și mi-e silă
o trezesc și-ntind un pahar
crede că glumesc și mă dă dracului
trântește ușa

07.38
Am o libelulă sub pătură
îmbrăcată într-un tricou spălăcit
s-a-ntors și privește cum dorm
mă dă dracului
adorm

Sunt o ființă tristă cu flashback-uri

Versurile de aici respiră prin ele
oferă oxigen perfect mai perfect decât dacă ai planta
un pom în propria cameră sau în propriul plămân
lumea fumează prea mult creații expirate
tot aerul miroase a cadavru lăsat în genunchi
am rămas eu și scrisoarea neterminată
neîncepută neștiută
simt membrele roase
doi șobolani se plimbă peste cărțile de vizită
praful a înghițit toate florile
curg petale curg frunze curg ghivece
pământul se înconjoară cu propria salivă
și noi
oamenii
suntem bășicile sparte la întâlnirea cu cerul

versurile de aici sunt goale
au ecouri nelimitate lovite
de zidul dintre a și b
sau a și c ori d ori z
plesnesc în capul meu cu singurele note muzicale
auzite în nopțile pierdute cu sticla de vodcă
erau mi-uri răgușite
răsturnate
învârtite sub limbă sub buric
sub clarul de lună rămas liber pe banda stângă
circulăm haotic spre moarte
trecem prin tunele de versuri și versuri și cuvinte
claxoanele înghit sunetul
aud alb

versurile de aici sunt simple flashback-uri
pocnituri de imagini ca petele din fotografii
nuduri închise sub semnături anonime
toate degetele se înfășoară în cruste
și macină macină macină
frământă fiecare existentă din litere
golesc paharul pe pământ
morții au voie să bea vodca filtrată de pietre
pământ rădăcini de cruci existențiale
privesc toamna în ochi
pe versuri se așterne grena-ul
mă-nchid în căușul palmelor
sunt minusculul punct
de sfârșit.

Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ.

Nu eram un oarecare
mi-era rușine să le zic alor mei
despre întâmplările șoptite sub inima mea
plecam în fiecare vară să vânăm
borcane pline cu compoturi de caise
ne deschideam gurile pentru a nu ne spune nimic
mâine seară o să miroasă în casă
a dispariție înceată
și într-un colț
unul din noi va plânge
indiferent de vârstă
indiferent de nume
indiferent de orice lucru
neelementar din prisma vieții noastre.

și totuși
mâncăm la aceeași masă
povestim aceleaşi destine împletite sub noduri
calcaroase noduri existenţiale
ne îmbrăţişăm în taine cioplite sub rugi fierbinţi
în satul meu natal miroase a vechi
şi a iarbă uscată
iar eu
eu miros a părinţii mei
a sânge şi sudoare şi dor
şi iubire şi înfrângere şi gust de cireşe coapte.

Acum,
Acum, miros doar a ruşine
şi spaimă lipită de gratii
mă lupt cu obsesiile fonetice
în spatele casei o aud pe mama cum plânge
îl aud pe tatăl meu lovind cu sete
o nicovală zgâriată pe mijloc
aud trecutul şi restul rămas în mine
şi nimic nu aduce înapoi
clipele.

daţi-mi,
vă rog,
o clepsidră întoarsă!

Plaja se termină în iubire

ştii că undeva ziceai ceva de tricouri ude
pe tine al meu se mula perfect
îţi pătrundea în vene şi rămânea acolo
tu începeai să plângi
nisipul se încălzea în jurul buzei
cu scoica prinsă de ea
pescăruşii ciuguleau bucăţi mari din vânt
eu priveam
te ţineam în braţe
un val se spărgea la malul picioarelor

eram închişi în sticlă şi piatră
frigeau palmele tale
pe mine stăteau petice de praf şi apa
te vânam din priviri
stăteai la poze cu soarele
aveai părul uscat şi greu
soseau blugii rupţi de-a lungul coapsei
vedeam prin ei căldură şi dor

astăzi o să mă întind peste scoici
încă au sunetul tău în ele
din apă se nasc speranţele crude
ştergeam plaja picurată
cu amintiri ciuntite
tricoul meu a rămas la tine
vara asta
o să stau învelit cu durere.

ADELINA GABRIELA CLONDIR – debut poetic

Călărași - România

Despre timp


"03/03/2013. Observ că există un pattern repetitiv."

23.23
Două cupluri de cifre care nu demonstrează nicio teorie
doar o matematică perversă a minţii umane
închise în coşciugul temporal cu capac dual-sim
întorci frumos calota şi ai obţinut antiteza
o să încerc asta mâine

23.32
deşi poate crezi că m-am jucat iarăşi cu stiloul pe cercul gradat
(timpul vorbeşte de la sine)
şi am inversat ceva
te minţi
(mă mint)
eu las totul să curgă
eu nu mă întorc
tu eşti de vină că mă percepi greşit
lalalala
o să înnebuneşti dacă mă mai priveşti aşa
de fapt nu vezi nimic

00.55
îmi zâmbeşte cu un rânjet liniar şi strâmb în dreapta
are capul aplecat într-o parte dar mă încurc în mâini
nu pot să precizez clar în care
o să mor
mâine e azi

01.72
pe cadranul dement se rotesc la infinit aceleaşi două săgeţi
împungând numerele în coaste
ele sângerează timp

unde ai pus ciocanul?
presimt că o să sparg o barieră astă-seară.

Fluturi

vreau să te iubesc
dar nu cred că mai am de unde
mă întreb dacă asta e coasta mea
şi o reneg de fiecare dată
ştiu că acolo am simţit prima oară
zbătându-se
un fluture

*
se ia un suflet şi se sfărâmă în palmă dar
ce fel de suflet?, fiindcă sufletul nu e o bucată
de plastic sau poate e oricum nu ştim nimic despre el
poate
poate se strânge ca un timpan
când se aude în casca stângă
un fluture

*
uneori vreau să mă săruţi dar e prea târziu
ai plecat de câteva secunde şi parcă nici n-ai fost
deja mi-e dor de tine
trei cifre pâlpâie sub cearcănele mele e două şi jumătate
am un cârcel sub inimă în formă de ceas
alt ceas prea multe ceasuri prea mulţi timpi vagi
tic tac tic tac la fel ca un secundar ştirbit de vreme
e înnebunitor
ticăitul s-a oprit dar timpul nu
sunetele scurte devin zgomote de cruste crăpate
alt fluture.

Oglinzi subţiri

"i'm so ugly
but that's ok
'cause so are you" (Nirvana - "Lithium")

împreună am spart oglinda

acum,
ne pipăim cu singurul ochi rămas
fragmentele din cele două întreguri gemene
se înmulţesc în mijlocul covorului persan
şi caută un lipici mai bun decât sângele închegat
întinzându-şi deget inert
nu e prima oară când ne despărţim
doar că de data asta ceva ne divide înainte să ne adune
în vechiul mozaic de cifre

la exterior e doar transparenţă
acelaşi unu născut dintr-un altul cu suflet binar
tu şi cu mine
legaţi odinioară într-o îmbrăţişare
sufeream privindu-te peste ceafă
dar îţi simţeam respiraţia de-a lungul coloanei

am crăpat barierele
şi iată-ne
azvârliţi la întâmplare
încercând să formăm sufletul distrus
în speranţa că nu vom mai fi rupţi iarăşi

după suprapuneri infinite de cioburi
mai suntem unul doar la margini
iar în centrul nostru
stă iubirea.

RALUCA NEAGU – debut poetic

Călărași - România


Jurnalul unei nopţi

la mine se bat doi câini
fiecare spune că luna e a lui şi colţii alunecă pe sânge
în timp ce tu moţăi liniştit visând la
some kind of paradise
în timp ce salcâmul meu e ars până la os
şi becul miop încearcă să-mi ofere lumina
de la capătul răbdării.
ţi-aş da un vis pe umeri ca un trenci
dar tu eşti curajos
stai drept în mijlocul furtunii din noapte
pe bloc
pe inima mea
care suflă ca un moşneag şi mă întreb
de ce nu îţi apar toate astea în faţa ochilor
în spatele lor
de ce refuzi dragostea mea ca pe-o jignire?

hei
stă să plouă
noaptea fierbe domnule
gropile au transformat asfaltul într-o ciocolată aerată
dar nimeni nu are curajul să muşte
căci vin repede repede caii de fier în sufletul cărora
oamenii stau prinşi ca într-o capcană de şoareci
de cobre
ce mai contează
fiecare cu rolul lui

eu stau şi scriu despre asta
îmi scot inima
o aşez într-o cutie
cu venele o leg să nu se zbată
aşa pot dormi
şi-s neputincioasă şi vulnerabilă doar o să vină iar
toamna aia nesuferită
ah cui să mai plâng de milă de silă de tine de tot
şi aşa mai departe

nu vreau să se termine textul asta
nu vreau să te încrunţi
căci sigur vin norii şi fără să îi chemi
şi dacă vin nu-i văd că îmi bate noaptea în spate
de ore întregi
asta sună a ameninţare dar
cine o bagă în seamă

fug spre tine cel care doarme pe bloc
îţi ating chipul cu o şuviţă
acum strâmbi din nas iar te întuneci şi
eu ţopăi ca o broască sau ca un greiere din bloc în bloc
din oraş în oraş
înapoi
spre patul meu care nu e burete
spre visul meu cu mult spaţiu liber şi puţine ferestre.

Nu întreba nimic, te rog

uite cum fug lacrimile în pernă şi mor
lasă-le sa moară
vreau să ajung fix spre nicăieri pe drum şerpuit
să erupă toţi norii să ardă oraşul ca un şoarece
şi eu să calc pe oasele lui cum aş merge pe cărbuni încinşi
spre tine

mintea-i golită de tot
acvariu din care scoţi peştii cu burţile-n sus
şi eu vin pentru că vreau să arunc pasărea asta din piept
la uşa ta
ca pe-un prunc pe care nu-l mai vrea nimeni
vin pentru că nu am o casa în care să mă-ngrop
la fereastra căreia să îţi scoţi pălăria şi să plângi
*
tu doar porţi misterul ăla cât un elefant
şi ascunzi din tine în fiecare zi
apoi strigi
hai găseşte-mă prin noapte caută-mă cu mâinile la spate
cu ochii bolnavi de ploaie

*
am ajuns acum îţi las cadoul pe prag
mă furişez să nu trezesc dragostea pe jumătate adormită lângă tine
te salut din oraşul încă flambat
am părul roşcat şi o mutră de om fericit
în nefericirea lui

nu mai întreba
pune pasărea să-ţi cânte toate răspunsurile.

Lui M.

sunt lucrurile acelea mici aparent inutile care ne leagă
mai strâns decat îţi închipui
dimineţile cu apeluri somnoroase şi bâlbaieli aţipite
un “trezeşte-te” plus mult soare izbind jaluzele
morocănos ca un copil
apoi drumul nesfârşit spre şcoală şi băltoacele în care mă văd o
diformă Rapunzel
uneori ninge cu nimicuri cu discuţii despre tot
mâna mea pasăre zgribulită în buzunarul tău
şi multa linişte binefăcătoare.
te surprind zâmbind
sau încruntându-te la clădirea bătrână care ne fură 6 ore din dragoste
mai e puţin
ai răbdare tu cel veşnic agitat ca un peşte în năvod

obosiţi de zilele care ne gonesc pe tot felul de străzi
printre tot felul de oameni
ne rămân
o farfurie mereu goală şi o muzică blocată pe nişte corzi
îţi promit că
fericirea va fi un animal de companie pe care
îl vom plimba prin alt oraş până va adormi la picioarele noastre


viitorul
noi doi casa de pe luna şi
iubirea asta crescută ca un arbore în mijlocul pustiului.

Clopotarul a amuţit turla bisericii

e un balerin agăţat de limba clopotului
bătrânii fac multe cruci multe şi dese
ca să-i spele păcatul
de parcă ar fi o haină pe care o îneci în râu să nu-i vadă noroiul
Cel de sus.
nimeni nu-l priveşte
clopotarul satului stă fără suflet şi ruşinat
pare că tot caută ochii Medusei
se spune că avea o femeie cu şerpi în sân se mai spune că
într-o seară a iubit-o până la porţile iadului
şi nu s-a mai întors la fel de
limpede la fel de senin

cânta o cucuvea a pagubă şi femeia lui
îşi unduia trupul ca o cobră
clopotarul spunea oricui că el e-mbânzitorul că el
o iubeşte dumnezeieşte dar oamenii vorbeau
şivorbeauşivorbeauşivorbeau
până acopereau iubirea lor cu o pătură de lână
să se sufoce

nimeni nu-l dă jos de acolo
se leagănă ca o frunză şi vântul îi plânge de milă
mai bine aşteptăm ploaia să putrezească funia
mai bine aşteptăm fulgerul să o taie din rădăcină
mai bine îl lăsăm acolo ca o statuie a morţii

să ne vedem de viile noastre de vitele noastre
să mâncăm din pământ şi să mulţumim cerului
că trăim cu picioarele-n ţărână
pentru că diavolul dansează prin aer gata să prindă ceva
gata să fure ceva

cum
nu l-aţi văzut?

Fata Morgana

să rupem semafoarele din rădăcini
să le dăm păsărilor să zboare cu ele
până în țara unde soarele stă și așteaptă

norii să treacă
să întreacă viteza sângelui nostru
când fug cu orașul în spinare
și blocurile vagabonde mi se agață de glezne
gropile cască din toate puterile
doar doar
înghit dragostea asta a noastră
și o sugrumă
la fiecare colț capcanele dau din gene
la fiecare colț încerc să mă desprind
dar

cum poți călca pe o inimă desculță
cum poți înjunghia un suflet fără scut

CONSTANŢA BADEA – debut poetic
Pitești - România


Căutări

Caut… şi caut în zadar
În nopţile de chihlimbar
Caut un mit, caut un vis -
să-l împletesc să-l despletesc -
în vraja nopţii ancestrale
Îmi caut sufletul pereche
Pierdut în lumea de mistere,
Pierdut în vasta alchimie,
Caut iubirea nepereche
Ce-i zălogită nu ştiu unde.

Caut în vieţi de mult trecute
Reminiscente amintiri,
Caut năluci sau chiar fantasme,
Iubirea nopţilor pierdute.

Caut în lada mea de zestre
Un suflet fără de pereche
Cuat în noaptea siderală
Iubirea mea de-odinioară
Ce s-a rătăcit cândva, pe
………………..Undeva,
în lumea asta efemeră
Plină de tentaţii şi plăceri
Tot ce-mi oferă-i o himeră.

Caut coroana mea regală
Cu diadema de gorgone,
………îmblânzite…
Caut o lume de mistere
Ce s-a pierdut de multe ere
De prinţi, prinţese şi madone
De faraoni şi faraoane.

Caut o lume de nirvane
Să scot lumina din tenebre
Caut iubirile celeste
şi-alerg pe vers în univers
Din infinit în infinit, în
Lumea asta mărginită
Caut iubirea definită,
Izvor de viaţă nezidită.



Marius Iulian Zinca - Infinitul iubirii

colaj-acrostih

Iubire, răsari.
N-am să-i ajung niciodată.
Fug spre tine,
Iar eu
Nu eram un oarecare,
Iar stelele burează încontinuu
Toamnei, în tăcere
Una cu pământul
Lumini şi umbre.

Iar eu rămân răspunsul copilului, mereu…
Un copac ce-l priveşte pe Dumnezeu, zi şi noapte.
Bucata asta de stârv obosit
Invăţând alfabetul iubirii sub ape
Rătăcit în labirintul nesfârşit.
Iubiri răstignite, ieri, pe cruci
In acest univers - Arta Conversaţiei.


În colecţie:

POEZIA IUBIRII – 2012 – EDITURA MĂIASTRA
INFINITUL IUBIRII – 2013 – EDITURA MAIASTRA

În curând:
SĂRUTUL  IUBIRII


INFINITUL IUBIRII – antologie bilingvă
coautori:

Ani Bradea
Any Drăgoianu
Carmen Huzum
Carmen Ştefania Luca
Cătălina Munteanu
Constantin Cristescu
Diana Vinturici
Ecaterina Şerban
Ella Franc
Elena Buzatu (traducător)
Elisabeta Gîlcescu
Florentin Streche
Gabriel Gherbăluță
George Safir
George Tei
Gheorghe Şerbănescu
Gia Ramona Ionaşu
Gina Zaharia
Ioana Burghel
Ioana Voicilă Dobre
Ion Vanghele
Ionel Creţu
Marian Dragomir
Marius Iulian Zinca
Melania Grozavu
Miha Aionesei
Mihaela Aldea
Mihaela Meravei
Odette Bota
Raluca Nicoleta Bocu
Romiţa Mălina Constantin

Debutanţi:
Adelina Gabriela Clondir
Constanţa Badea
Raluca Neagu
Radu Popa

La selecţia poemelor, au contribuit:

Daniel Vorona
Stella Anghel
Ştefan Afrimescu


Cu prietenie,
Eli Gîlcescu -
sponsor


-----------//-----------



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu