sâmbătă, 26 ianuarie 2013

CRISTIAN GEORGE BREBENEL - Exersând starea de nefericire






Exersând starea de nefericire 
e ca şi când aş aluneca din turnul unei catedrale
spre smârcul placid al oraşului
peste care s-au aşezat norii,
e ca şi când aş străpunge cu sensibila mea epidermă
magnetismul ipocrit al rugilor
ce se silesc să urce spre cer,
gustul indiferent al celor adunaţi spre rugăciune,
mincinoasa messă a celor dispuşi să-şi trăiască clipele 
înmuiate în durerea altora. 

e ca şi când nasc în fiecare zi un hoit mort,
un obiect tăios ce mă sfârtecă pe dinlăuntru,
trăind un chin insuportabil, 
iar durerea se tencuieşte în toate celulele mele
urmată de igrasia nefastă a lipsei de speranţă,
e ca şi când ceas de ceas sunt cuprins de o duhoare
greu de suportat venind dintr-un spaţiu
ce mă presează şi la care nu am acces,

e ca şi când ai inţelege ura unei femei, 
sentimentul distructiv ce-i ţâşneşte din ochii metalici, 
gri, cimentaţi în haloul dulcilor reverii
din vremurile când oboseam acelaşi pat
şi chinuiam aceeaşi pernă.

am nefericirea înscrisă în suflet,
fiecare din voi mă răstigneşte.
nu pot să văd, să simt decât mâzga rece a sufletelor voastre
pe care încercaţi să o încălziţi la rănile mele.
nu sunt lumina care vine din cer
căci vălul aspru şi întunecat al lucrurilor mă apasă.
aş vrea să vă dărui iubirea mea,
chiar stâlpul din inima mea, 
dar simt că vă pierdeţi în detaliile existenţei simple,
în ungherele perfide ale gândurilor simple,
lipsite de vlaga metafizică a esenţelor.

îngerul din mine a aţipit pe lespezile reci ale vieţii.
ce contează încă o femeie în plus sau în minus
în hăţişul straniu al sentimentelor noastre!
ce lumină ne poate călăuzi cărările
pe care se duc clipele nimicniciei?
suntem lipsiţi de esenţă.
atâta tot.
atât de banal
încât ziua se clatină şi asfinţeşte.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu