duminică, 4 noiembrie 2012

INFINITUL IUBIRII - Vasile Popovici




Într-o buclă temporală

Eu te ştiam de la-nceputul lumii.
*****
Când ne vom întâlni vreodată
- dac-o fi să fie -
vom sta tăcuţi, fără cuvânt,
vorbindu-ne prin gânduri,
subliminal,
privindu-ne-ndelung, de parc’-am fi
nişte-arătări
din universuri paralele
ori perpendiculare
ce dintr-un accident în superspaţiu
ne-am întâlnit
- ca o sfidare-a unor legi
pe care nu le stăpânim,
pe care nu le ştim
şi nici nu le vom şti în viaţa asta -
tu, coborând pe căi luminice*,
ne-am întâlnit ca o bizarerie
într-o buclă temporală.

Vom râde, ori vom plânge?

îţi voi simţi atingerea,
ori ca în visul meu din somnul greu
şi-adânc cât hăul
vei fi mereu, mereu…
abstractă, virtuală şi morgană?

Ori mă voi resemna

că nu mi-ai fost în datum
dată…
şi că-ntâlnirea-a fost o farsă
într-o buclă temporală
în care nu se pot modifica
destine?

*(vezi: Legea Armoniei şi Relativităţii

Luminice (Legea 2).


Asemănare de divin

În mult prea marea Lui

însingurare,
în hiperspaţiul
fără puncte cardinale
şi fără viaţă,
adevăr şi cale,
a pus Cuvântul la-ncercare.

Pe când aproape săptămâna

să se lege,
au fost făcute toate
în afar’ de tine,
iar toate n-ar fi fost
aşa divine
să n-aibă
cine taina lumii s-o dezlege.

Demiurgul,

în larga Lui dumnezeire,
s-a-nseninat
de chipul tău senin
şi
ca întregul tău
să fie cu-mplinire,
a pus în chip
asemănare de divin.
 Să ştii…

Într-un târziu, când toamne reci şi putrede,
grăbite vor aşterne peste mine
brumele-ngheţate,
ori
poate când acel târziu neaşteptat
mult prea devreme va veni,
la ceas de viperă,
să ştii că te-am purtat în vise şi-n visări.

Că nu ţi-am spus-o-n ziua-’ceea,

când poala verde a pădurii
ne ferea de ochii lumii
ca de deochi,
e dreptul meu la propria-mi osândă.

Că nu ţi-am spus-o nici în noaptea-’ceea,

să ştii acum:
că te-am purtat, numai pe tine,
în vise şi-n visări
ca pe o dulce izbăvire.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu