INFINITUL IUBIRII - Romiţa Mălina Constantin

1. echinocțiu

ești cel mai frumos din lumea aceasta
între paranteze tremurul mi te scoate în frunte

câte nu știi despre mine

îngăduie să frâng o taină în cerc

nu te grăbi
am sânii rotocoale de invitații curajoase
nu-mi anestezia entuziasmul
sunt cea mai frumoasă sămânță din tine

aseară am spus de atâtea ori
secretul meu lui Dumnezeu

cârmaciule ai intrat să-mi scoți un mugur-păpădie
din carul cu fân
știi că mai avem de îndurat
un echinocțiu

apoi vom cuceri al cincilea anotimp

2. armistițiu

probabil am crezut că sorii ne aparțin
că ținem timpul între buricele degetelor

noi nu suntem nimic mai mult
decât un cântec

raiul ne varsă vin
chiar pe fila unde scrie despre
geometria iubirii

cică pasărea pheonix
are un ochi cusut chiar de armătura pieptului tău
cine oare ne așează tremurul în extensii
când hergheliile de fluturi ating crestele
de parcă nu e de ajuns fluorescența sângelui

de câte ori purtăm un război civil

cunoaște-mă

în armistițiu leg de steag toate felinarele nopții

3. amprente

de vreme ce te am la capătul strigătului
astăzi e ziua în care ceva transparent
mă inventează dintr-o pereche de cărări împletite

privește-mă din rugul de foc
nu ai dreptul să mă întrebi
de ce opresc o frunză care picură apa vie

vei înțelege mai târziu
poate prea târziu
că m-am născut din neputințele tăcerii

strânge-mi pântecul
în fiecare verigă ce clocotește
în contracții ce te micșorează într-un punct

dacă nu am murit
așa a fost scris
să fii tatuat cu colbul meu

degeaba încerci să te ștergi
atingerea mea te învăluie ca o tornadă

4. spații

cuvintele mele se strecoară
printre spațiile libere
dacă te uiți mai aproape la mine
sunt descheiată la doi nasturi

o femeie frumoasă miroase a mere coapte de vară

știi

mi-e așa un dor de pălăria
prin care se răcorește muntele

amintește-ți
pe culmi aerul te amețește
din zori până în zori

privește
se arde miriștea
chiar sub ochi

5. fără sfârșit


sunt doar o simplă supraviețuitoare a unui naufragiu

totul s-a petrecut lângă o uimitoare lumină
într-o viață banală
când mobilam cămăruțele fără sfârșit
din ghiocurile oamenilor

în jur bulevardele par imense
iar pumnul meu se deschide stângaci
ca primul pas al unui prunc

n-am dreptul să urăsc întunericul

cine m-ar putea cunoaște
decât veșmântul meu
pe care îl împart cu tine

sunt doar linia abisului de care se agăță cerul


(Poeziile nu au fost încă publicate, dar urmează să apară într-un volum de autor).