sâmbătă, 3 noiembrie 2012

INFINITUL IUBIRII - Ion Vanghele


Pe țărmul tău...

Pe
țărmul tău necenzurat,
De soare, ca pustiul, ard.
Dorin
țele sunt frunze, cad
Cu umbrele lor de păcat.

Ne zvârcolim doi
șerpi obsceni,
Doi vrăjitori abandona
ți,
Din visul nop
ților plecați
Pe stratul verde de coceni.

Extaz de vreme, fermecat,
Impudic, ne absoarbe viu,
Mai mult de-atât, nu pot să fiu
În jocul ăsta depravat.

În flăcări, clipele se sparg.
Cu mine, totul oferit.
La pieptul meu, tu ai murit
Abandonându-te în larg.

Și ne-agățăm de infinit,
Trăind o clipă, efemer,
Gustând, întins, acest mister,
Cu îngerul îndrăgostit.

Apoi, secundele ne pierd
Pe-un maldăr de cenu
șă, ars,
Noi ne-am iubit ca un avans
Acuma, nu te mai dezmierd.

Și coridoare se desfac
În lini
ștea din noi, tăcut
E-o altă zi de împrumut
În care sim
țurile tac.


Iubirea umblă sfâșiată

Iubirea umblă sfâşiată
Şi plimbă umbra ta la geam
Privighetorile pe ram
Te cânt-acuma, despuiată.

Urzeşti, din şoaptă, dulce plâns
Ce curge-n mine ca un must
Din clipe, dragoste, te-am strâns
Şi-acuma floarea ta o gust.

Poate că par atât de crud
Când mângâi formele curbate
Un corp ce se desface nud
În ape calde tremurate.

În tine, patima-i răsad
Stropit cu năluciri de sânge
În ochi de zână care plânge
Sunt rugul florilor ce ard.

 Eu te-am pierdut

Eu te-am pierdut în vastele cunoaşteri
Iluziile tale prefăcute
Când tu tribut al veşnicei renaşteri
Rosteai doar adevăruri absolute.

În comedia vieţii derulate
Apocalipsă moartă de cuvinte
Noi aşteptam sfârşituri refulate
Într-un desfrâu de patimi ostenite.

Esenţialul şi-a pierdut de urmă
Şi am rămas dansând sub ceruri goale,
Iar sunetele nopţilor ne scurmă
Cu şoaptele desişului de poale.

Prin vis trecând, câinii, acum, ne latră,
Iar stelele burează încontinu
Arzând lumini pe-o sepulcrală piatră
Ce ocultează sfărâmând seninul.

Târziu, vom arde despărţiţi pe rug,
Pe-o cruce răstignită de iubire
Cu amieze plânse în amurg
Într-un proces străin de istovire.




 Și tu, prin mine, treci...

Şi tu prin mine treci ca Marea Moartă
Ce vântul o sfâşie şi valurile-i poartă
O pasăre, un chiot din cerul răstignit
Pe care însă marea în ea nu le-a găsit.

Se nasc prăpastii oarbe de ceaţă şi de apă
La sânul ei doar demoni făptura şi-o adapă
Şi nopţile sunt geamăt venind dintr-un străfund,
O lume de tristeţe în care mă cufund.

Trec stele fără aripi şi pesti fără dorinţe;
Se ţes ziduri de umbre lipsite de credinţe,
Păduri în care lupii, în somnul lor, tresar
Şi muşcă, iluzoriu, cu dinţi de chihlimbar.

Iubirea-i o minciună, degeaba, ea mă strigă
Şi gura ei cu patimi încearcă să se-nfigă
În inimă şi suflet să mişte-n valuri lacul,
Tristeţea e răspunsul, tăcerea este leacul.

Deasupra, murmur urcă visul ce se destramă,
Dorinţa e o umbră ce încă mă mai cheamă,
Doar ploile mă spală cu gheara lor lichidă
Şi noaptea-ntoarce cursul în somnul din clepsidră.

La piatra sepulcrală, te chem, acum, păgân,
Cu frunzele de toamnă, tăcerea o îngân
Şi umplu tot înaltul cu feerici curcubee
În veşnicii de umbră, ca să te chem, femeie.








Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu